În
prezent, adică în ultimii ani, prin obţinerea de imagini cognitive ale
creierului datorită tehnicilor PET şi IRM este posibilă vizualizarea unor
procese cerebrale, inclusiv relevarea circuitelor neuronale olfactive în relaţie
cu procesele cognitive pe care acestea le susţin. De altfel, imediat după
decernarea premiului Nobel 2004, dr. Beatrice Vuaille scria în „Le Quot. du Médecin“ din 6 oct. 2004:
„Memorizarea unui miros pune în joc un ansamblu de structuri care sunt acţionate
în paralel şi funcţionează în reţea, activând arii corticale în plus faţă de
structurile clasice implicate în memorie“. Dar în câţiva ani s-au schimbat
multe: evoluţia cotidianului trecut şi în ediţie numerizată, cu comentarii
sumare, în relaţie cu realitatea imediată medicală franceză.
În mod
evident, în 2004 comentariile asupra premiului Nobel au fost numeroase, pe măsura
surprizei, în general favorabile. Se probase că mirosul la om nu reprezintă o
funcţie arhaică. Axel şi Buck au demonstrat că rozătoarele au de trei ori mai
multe gene implicate în olfacţie decât omul, ceea ce nu însemnă obligatoriu un
odorat superior. Dacă Sigmund Freud a avut dreptate când a susţinut că staţiunea
bipedă a modificat complet aparatul senzorial uman, el nu a intuit în ce manieră.
Pe de altă parte, se afirmă că 63% dintre genele receptorilor olfactivi nu sunt
funcţionale la om, ceea ce nu înseamnă decât necesitatea continuării descifrării
rolului acestor gene cu metodele actuale rafinate ale genomicii.
În
2004, entuziasmul meu chiar ajunsese la cele mai înalte cote, precum Dunărea
uneori, primăvara. Richard Axel şi Linda B. Buck erau ridicaţi de revista „Science“ la rangul de „magnifient
scientists“. Prilej cu care adăugam: „Este de presupus că descoperirile lor,
considerate ca având un pronunţat caracter fundamental, vor reprezenta de acum
înainte în mai mare măsură, şi baza unor aplicaţii“. Să menţionez şi o opinie
autorizată a prof. Phillipe Herman, de la Spitalul Lariboisière – Paris: „Cât
priveşte aplicaţiile în clinică ale descoperirilor genelor şi receptorilor
olfacţiei, nu există până în prezent. Dar aceasta ar putea explica părinţilor
pentru ce copilul lor nu acceptă un anumit aliment. Poate că el are gene
diferite de ale părinţilor. Gustul şi odoratul sunt legate intim. Fiecare
apreciază mirosurile în mod diferit. Există în materie de gust o parte înnăscută
şi o parte dobândită, câştigată.“ (6 oct. 2004).
În
continuare ajung, vrând-nevrând la sintagma „contradicţie
amabilă“. Am întâlnit-o demult şi m-a amuzat, pentru că unii au o înclinaţie
naturală către punerea la îndoială a unor adevăruri evidente. Iar în ce mă
priveşte, mărturisesc acum, cam târziu: dintre laureaţii anului 2004 l-am
preferat pe Richard Axel: a reacţionat cu extremă modestie cu ocazia decernării
premiului, a donat imediat suma cuvenită (circa 600.000 de euro) „unei organizaţii de caritate care se
înscrie în spiritul Nobel“, nu şi-a modificat defel comportamentul, de la
fidelitatea deplină faţă de Columbia University – NY, până la pasiunea de
cititor al vastei Biblioteci Municipale din New York, unde este zărit şi în
prezent. Cred că ajunge pe jos, metroul din Manhattan e dubios, iar aglomeraţia
automobilistică infernală.
Pe
când Linda B. Buck, a şaptea femeie laureată pentru Medicină (prima din anul
1947 – Gerty Cori – e aproape uitată) din cele zece distinse până în prezent,
cu ocazia evenimentului din 2004 nu a uitat să observe (just) că deşi în
laboratoarele de cercetare biomedicală, ca şi în publicaţii (adept al „contradicţiei amabile“, în acest caz am
unele rezerve), prezenţa feminină este importantă şi productivă pe plan ştiinţific.
Nu ştiu dacă Fundaţia Nobel a fost sensibilizată, dar în 2009 s-au consacrat
două laureate: Elizabeth H. Blackburn (o personalitate extraordinară, evocată
de studenţii care au cunoscut-o în „Viaţa medicală“) şi Carol W. Greider.
În
cuprinzătoarea sa biografie, publicată în volumul „Les Prix Nobel. The Nobel Prizes 2004“ (editor Tore Frängsmyr,
Nobel Foundation, Stockholm, 2005), Linda B. Buck descrie vastul şi
impresionantul său traseu de cercetare, dar asupra colaborării cu Richard Axel, totuşi, extrem de productivă, se
opreşte economicos. Cred că sunt bănuit de subiectivitate şi de aceea precizez:
Linda Buck nu exagerează deoarece un CV al său recent este cu adevărat excepţional,
inclusiv prin distincţiile şi premiile obţinute. Enumăr cu totul selectiv:
membră a Academiei de Arte şi Ştiinţe, a Academiei Americane Naţionale de Ştiinţe
şi a Academiei Europene de Ştiinţe. Apoi DHC
Science, Rockefeller University (2011), Medalia
de Merit State of Washington, Alumn Summa Laude Signita, University of
Washington (2006). Şi alte zeci de distincţii, titluri sau poziţii
academice.
Şi
totuşi, de dată recentă, excepţionala cercetătoare Linda B. Buck, implicată
într-o vastă activitate, originală şi productivă, a devenit un „caz“. Deoarece în
2010 a fost obligată să retragă două publicaţii conţinând descrierea modului în
care nervii transportă informaţiile conectând nasul cu bulbul olfactiv. La
scurt timp după apariţia articolelor, peste două sute de cercetători, care urmăreau
cu interes lucrările celebrei autoare, au constatat că rezultatele nu erau
reproductibile! Descrierea chiar sumară a cazului ar necesita un articol
autonom. De aceea, propun cititorilor interesaţi o căutare pe net utilizând
sintagma Nobel Linda Buck retract two
studies on olfactory networks. Studiile au fost publicate în 2005 şi în
2006 (adică după ce Buck a devenit laureată) în PNAS (Proceedings of National Academy of Sciences) şi în Science. Au urmat anchete profesioniste,
îndeosebi la Harvard Medical School.
Linda Buck şi-a recunoscut eroarea, dar a implicat şi un cercetător aflat sub
tutela sa, la un stagiu postdoctoral, ceea ce i-a atras comentarii maliţioase.
Fundaţia Nobel a considerat că nu era cazul să intervină deoarece subiectul
articolelor nu se afla în relaţie cu motivul decernării premiului.