Normalităţii psihice i se poate da o sumedenie de definiţii, dar una dintre ele este adecvarea la realitate, aceasta fiind o convingere ce se formează din primele zile ale existenţei, când copilul dobândeşte experienţa a ceea ce este posibil să facă şi ceea ce este probabil să se întâmple. Aceste două calităţi fundamentale ale realităţii, posibilitatea unui act şi probabilitatea unei întâmplări formează conţinutul principiului realităţii – măsura în care Eul poate asigura conştientizarea pulsiunilor instinctuale. Psihiatria totalitară a susţinut că protestatarii au fost internaţi în spitalele psihiatrice pentru că nu aveau simţul realităţii, adică se opuneau „realităţii“ ideale (sistemului comunist), nu-şi dădeau seama de imposibilitatea de a i se opune unei atât de bine organizate „realităţi“ sociale şi de improbabilitatea unui succes în ceea ce s-ar întreprinde împotriva lui. Numai că se mistifica noţiunea de realitate, regimul politic comunist fiind o enormă sistematizare utopică a existenţei. Realitatea se afla în afara sistemului, utopia în interiorul său, delirul – peste tot, pentru că se refuza acceptarea eşecului practic, pe care testarea realităţii o impunea. Deci alienaţii erau cei ce refuzau să „vadă“, nu cei ce „vedeau“ şi „spuneau“. De asemenea, doar cei ce protestau deţineau consecvenţa între realitate (convingerea lor despre realitatea falsificării existenţei) şi acte, în timp ce restul majoritar nefanatizat se afla într-o totală şi oarecum disociativă situaţie între datele testării realităţii (incongruenţa ideilor propagandistice) şi comportarea lor în conformitate cu utopia, cu delirul social sistematizat. Deci opoziţia solitară faţă de dictatură nu reprezintă o neadecvare la principiul realităţii, pentru că aceasta este utopică şi pentru că evaluarea posibilului s-a dovedit uneori în favoarea miracolului, iar a probabilului în favoarea excepţiei.

   Protestul solitar al dizidenţilor este o formă acută a nonconformismului, deoarece, la fel ca la acesta, actingout-ul este produs de teama de pierdere a identităţii. Ca la nonconformişti, refuzul lor este îndreptat împotriva valorilor neadevărate, conformismul fiind în ochii lor o atitudine ipocrită sau stupidă a unor oameni ce se lasă să trăiască într-o pseudocivilizaţie. Nevrând să existe într-o ordine trucată, ei sunt într-un fel nişte credincioşi ai ordinii umane adevărate, lansându-se într-un tot sau nimic eroic care refuză succedanee de tipul aberaţiei sau imposturii utopice. Supunerea la o ordine fără Dumnezeu este cea mai profundă supunere faţă de moarte, prin urmare nu pentru a muri ies ei în faţa morţii, ci pentru a trăi. În acest fel, suicidul capătă semnificaţia unui gest adecvat şi nu patologic ca la deprimaţi. Aparenta inutilitate a demersului protestatar este o evadare în eroism, cu aceeaşi semnificaţie ca o evaziune în sfinţenie. Numai cei ce nu cred cu încăpăţânare în perpetuitatea posibilităţilor geniului uman pot considera un protestatar sau nonconformist ca fiind nebun. În sfârşit, nu este deloc nefiresc ca ţinta să fie, iar identificarea să caute organizarea socială care să se conformeze naturii omului, aceasta conţinând eminente şi unice posibilităţi.

   Cazuri limită de protest solitar sunt reprezentate de un Ian Palach, ceh, şi un Liviu Cornel Babeş, român, la care protestul a luat forma unui suicid public. Deosebirea acestuia faţă de cel patologic al deprimaţilor este faptul că ultimul este făcut în secret, ca un sfârşit, în timp ce primul este o lumină, un început. În loc să fie o temătoare demisie ca în suicidul patologic, gestul de renunţare la viaţă al protestatarilor este o abordare autoritară a lumii.

   Şi, în sfârşit, spre deosebire de melancolicul ce părăseşte tot şi pe toţi, gestul protestului solitar implică apartenenţa la o filiaţiune, la acea suită de oameni pe care fiecare o are înaintea sa şi o prevesteşte după el, o filiaţiune nu fizică, ci spirituală. Ei creează o succedaneitate morală, meritând apelativul de „genii“ în accepţia etimologică a termenului care vine din latinescul „generare“. Iată deci că individualismul gestului devine, la o examinare atentă, contrariul său: nobleţea conceptului de umanitate repusă în lumină prin apelul la legăturile sale transcendentale, la inteligenţa sa, capabilă să-şi asume din generaţie în generaţie responsabilitatea sensului unic al existenţei.

   Este superioritatea omului ce nu-şi minte destinul, capabil să compună o societate adevărată, nici tiranică, nici mincinoasă faţă de suflet.