Cea mai prestigioasă
revistă ştiinţifică din lume, Nature,
publică în ultimul său număr o radiografie dură a politicilor guvernului român
în domeniul cercetării ştiinţifice. Articolul*, semnat de Alison Abbott,
corespondentul senior al revistei americane în Europa şi doctor în
farmacologie, evaluează efectul măsurilor adoptate în timpul ultimului mandat
al Ecaterinei Andronescu la Ministerul Educaţiei şi Cercetării (iulie–decembrie
2012). Principalul rezultat al acestor măsuri a fost o reîntoarcere la
„cercetarea dominată de nepotism“ care a caracterizat viaţa ştiinţifică românească
înaintea măsurilor introduse în mandatul ministrului Daniel Funeriu
(2009–2012). Acesta a „dotat legea cu reguli şi regulamente croite în aşa fel
încât reţelele locale de putere să fie sparte, iar finanţarea şi poziţiile
academice să ajungă la cei mai buni oameni“, scrie Nature.
Anularea acestor
reguli destinate „să încurajeze meritocraţia“ este responsabilitatea Ecaterinei
Andronescu care „în ultimele zile ale mandatului său a revizuit regulile lui
Funeriu“. Aceste reguli „interziceau rectorilor să deţină funcţii politice,
într-o încercare de a opri folosirea acestor poziţii pentru favorizarea
propriilor acoliţi“, precizează Nature.
Restauraţia Ecaterinei Andronescu a dus la semnarea unei petiţii de protest
adresate premierului Victor Ponta de către 900 de cercetători. Înjumătăţirea
finanţării granturilor acordate în 2011 şi amânarea următoarei serii de finanţare,
decisă în mandatul lui Mihnea Costoiu, succesorul Ecaterinei Andronescu, a
declanşat demisia în bloc a Consiliului Naţional al Cercetării, în aprilie
2013.
Articolul din Nature enumeră avantajele de care
oligarhia academică românească are din nou parte ca urmare a restauraţiei
Ecaterinei Andronescu: „rectorii pot fi din nou parlamentari şi profesori
universitari după vârsta de pensionare de 65 de ani, regula incluzând-o chiar
pe Andronescu, pot deţine funcţii de conducere în universităţi – fapt interzis
anterior pentru a stopa acapararea puterii pentru o perioadă prea mare de timp
de aceeaşi oameni. Funeriu a limitat la opt numărul doctoranzilor supervizaţi
de profesorii universitari – pentru a-i opri pe acei profesori puternici să
domine educaţia generaţiei următoare – dar şi această restricţie a fost acum
ridicată. Finanţarea unor proiecte de cercetare nu mai implică examinarea lor
de către cercetători din afara României. Andronescu a relaxat şi criteriile
minime impuse de Funeriu pentru ocuparea unei poziţii academice“.
Ecaterina Andronescu
nu a răspuns în timp util solicitării Nature
de a face comentarii specifice pe aceste subiecte. Articolul menţionează şi
acuzaţiile de plagiat aduse fostului ministru al educaţiei, actual preşedinte
al Senatului Universităţii Politehnice din Bucureşti. În schimb, Mihnea
Costoiu, ministrul delegat pentru învăţământ superior şi cercetare ştiinţifică,
a declarat pentru „Nature“ că aceste acuzaţii sunt „fie o denaturare, fie o
presupunere neinformată a iniţiatorilor acestei teorii“.
Judecând pe baza
experienţelor precedente, este puţin probabil că articolul publicat în ediţia
tipărită a Nature va produce îmbunătăţiri
ale politicilor de cercetare din România sau măcar o reorientare a acestora.
Însă, dată fiind larga circulaţie internaţională a acestei publicaţii,
prestigiul comunităţii ştiinţifice active în România va fi puternic ştirbit.
Concluzia Nature este lipsită de
echivoc: „ştiinţa românească este în derivă“. Iar vinovaţi nu sunt cercetătorii
români.