Rubrica Lexis a lipsit din vastul şi consistentul număr de sfârşit de an 2012 al săptămânalului „Viaţa medicală“. Deşi proiectasem un articol asupra umorului medical de calitate. Chiar primisem de la un amic, redactor la Le Quotidien du Médecin, prin e-mail, un întreg florilegiu de istorioare povestite de medici şi pacienţi, cu o anumită solidaritate umană indusă de suferinţă. Există, pentru cei interesaţi, şi The Journal of Medical Humour, fondat în 1990 de dr. John Cocker, medic de familie din Aurora (Ontario, Canada). Rapid, publicaţia a devenit cea mai citită publicaţie medicală în Canada, fiind editată în Australia, Marea Britanie, SUA şi Africa de Sud. Revista avea 200 de pagini şi apărea lunar. Nu mai insist asupra evoluţiei publicaţiei, care a determinat o mişcare – ca să nu spun revoluţie – în umorul medical, inclusiv prin contribuţiile pacienţilor. De pildă, un articol subtil intitulat „Impatient Patient“ s-a dovedit că era scris de un… pacient.

   Există şi dicţionare remarcabile de umor medical, în toate limbile de circulaţie. Amintesc doar unul: Jacques Frexinos – „Le petit dictionnaire de l’humour médical“ (cu desene de celebrul PIEM, în colecţia „Le sens de l’humour“), apărut în 2001, la editura Le Cherche Midi, Paris). Dicţionarul, având 224 de pagini şi referinţe numeroase, nu e deloc mic. În fine, îl citez din această încântătoare operă pe É.-M. Cioran: „Este propriu durerii să nu aibă ruşinea de a se repeta“ (în „Aveux et anathèmes“, 1987). Acestui adevăr gândit de o minte strălucită, pe care nu-l pot percepe pe deplin decât cei încercaţi de durere sub numeroasele sale forme „neruşinate“, îi mai adaug unul, prin contrast absolut amuzant: „Spermatozoidul este banditul în stare pură“ (É.-M. Cioran în „Syllogismes de l’amertume“, 1952).

   Acum, în noul an 2013, este firească aspiraţia noastră către mai bine, dacă-i posibil, materializată chiar în imponde­rabila fericire. Dar fericirea este o chestiune de raportare şi nu răsare din bogăţie sau înalte funcţii. Mă gândesc la eroul din capo­dopera lui Aleksandr Soljeniţîn (Nobelul pentru Litera­tură, 1970) din „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici“. Într-o zi, el abia zăreşte, de la mare distanţă, o femeie, şi e fericit. În altă zi, găseşte în gulagul în care se afla o bucată de sârmă şi iar se bucură.

   La umorul medical voi reveni cândva. Deocamdată, sir John Gurdon, după cum bine se ştie, unul din cei doi laureaţi Nobel pentru Medicină 2012, îmi oferă prilejul sau mă determină să scriu articolul de faţă. Motivele le voi prezenta la sfârşitul acestui serial.

  

Deocamdată, să ne amintim de sărmana şi celebra oaie Dolly (5 iulie 1996 – 14 febr. 2003). Primul mamifer clonat din istorie, o oaie, pornind de la un nucleu de celulă somatică adultă, a fost obţinut în Scoţia. Să nu uităm însă – nu-i o anecdotă – pe embriologul chinez Tong Dizhou, care a clonat primul un animal vertebrat (crap) în 1963, cu 33 de ani înainte de mamiferul Dolly. El a publicat rezultatele într-o revistă chinezească fără circulaţie, iar internetul nu exista în acea vreme.

   Să continuăm istoria celebrei Dolly: la 2 aprilie 1996, a fost realizată manipularea genetică de o echipă de cercetători condusă de embriologul Ian Vilmut (n. 1944, Warwickshire, Marea Britanie) şi biologul Keith Campbell (n. 1954, Birmingham, Marea Britanie, decedat în 2012) în cadrul PPL Therapeutics în asociere cu Roslin Institute din Edinburgh (în scoţiană Dùn Èideann) – Scoţia. S-a pornit de la celulă din glanda mamară de la o oaie adultă, al cărei nucleu a fost transplantat în ovulul enucleat al unei alte oi, Belinda. Au fost obţinute 277 de celule-ou, care au dat naştere doar la 30 de embrioni, numai unul dezvoltându-se până la vârsta adultă: Dolly. Pentru întâia oară, a fost obţinut, prin această tehnică de clonaj, un mamifer care va supravieţui. La 23 februarie 1997, Wilmut şi Campbell anunţă public naşterea unei mieluşele, Dolly, obţinută dintr-o celulă de glandă mamară provenind de la o oaie în vârstă de şase ani. Dolly era o copie genetică identică şi devenea astfel posibilă producţia în serie de mamifere posedând acelaşi patrimoniu genetic. Cerce­tă­torii irlandezi au denumit oaia Dolly, aducând astfel un omagiu cântăreţei americane de country Dolly Parton, remarcată şi prin sânii săi voluminoşi (naturali). Evident, în relaţie şi cu clonajul realizat pornind de la celule de glandă mamară.

   Acest clonaj a avut un mare răsunet, obţinerea unui mamifer fără să se producă fecundaţia unui ovul de un spermatozoid fiind considerată un mare succes. Totuşi, Dolly nu era copia perfectă a oii Belinda. Pentru că, în ovulul utilizat, precum în toate celulele, se aflau organitele, îndeosebi mitocondriile, cu patrimoniul lor genetic, Dolly era, de asemenea, fructul oii care a dat ovulul său.

   Curând, cei doi cercetători irlandezi au observat că Dolly îmbătrânea rapid. Artrita prematură a oii clonate a fost explicată prin faptul că de la oaia Belinda celula a fost recoltată când aceasta avea vârsta de şase ani, iar telomerii săi erau scurtaţi. În realitate, la naşterea sa, sărmana Dolly avea un patrimoniu genetic îmbătrânit. După alte interpretări, artrita sa a apărut din cauza modului de viaţă prea protejat, din laborator.

   Finalmente, Dolly a fost eutanasiată în februarie 2003, pe lângă artrita precoce având şi grave tulburări respiratorii. Apoi, a fost expusă la Muzeul Regal al Scoţiei din Edinburgh (v. foto). S-a scris mult despre importanţa ştiinţifică reală a clonei vii Dolly. De aceea, mă refer doar la evoluţia ulterioară a „părinţilor“ celebrei oi. Mai întâi Keith Campbell: a continuat cercetările în domeniul dezvoltării animalelor, iar în 2006 a devenit profesor la Universitatea din Nottingham, dar a decedat prematur, la 58 de ani, în ziua de 5 octombrie 2012. Ian Wilmut a declarat în 2008 că abandonează tehnica de transfer a nucleului celulelor somatice prin care a fost creată Dolly, intenţionând să obţină celule suşă pluripotente („cu mai multe puteri“), pornind de la celulele din piele adulte diferenţiate, evitând astfel necesitatea generării de celule suşă embrionare. A mărturisit că preia tehnica lui S. Yamanaka (v. Nobel Medicină 2012).

   I. Wilmut a fost acuzat că şi-a atribuit merite exagerate în dezvoltarea oii Dolly. El însuşi a recunoscut că a avut un rol mai mult de supraveghere, 66% din lucrul efectiv aparţinând lui Keith Campbell. Dar ocupa postul de cercetător principal, adică era şef. Wilmut conduce în prezent Departamentul de biologie reproductivă din cadrul Centrului de medicină regenerativă al Medical Research Council – Edinburgh University. În 2008, i s-a acordat titlul de cavaler pentru merite în cunoaştere şi în ştiinţă.