Acasă » ACTUALITATE » Știri
Sărmana oaie Dolly (3)
Prof. dr. Valeriu RUSU
miercuri, 23 ianuarie 2013
Destui cercetători sau analişti consideră că,
efectuată îndeosebi in vitro,
clonarea oferă o serie de avantaje, permiţând producerea – la un preţ de cost
redus – de mari cantităţi de animale sau plante delocalizate. De asemenea,
deschide posibilitatea obţinerii unor plante ameninţate cu extincţia, iar în
cercetare dă posibilitatea lucrului pe specimene identice, eliminându-se astfel
zgomotul de fond.
Nu pot să ignor „zgomotul de fond“, concept
fundamental, elaborat de Claude E. Shannon, fondatorul teoriei matematice a
comunicării (A Mathematical Theory of
Communication, în Bell System
Technical Journal, vol.27, July and Oct. 1948, pp. 379-423 and 623-6,
textul integral fiind accesabil pe net). Shannon a demonstrat că, pe măsură ce
intensitatea unui semnal (purtător de informaţie) se apropie de zgomotul de
fond, cantitatea de informaţie pe care acesta o poate transporta descreşte şi
devine mai dificil de detectat. Ulterior, numeroase studii şi experimente au
probat disoluţia semnalelor în zgomotul de fond. Evit vreo referire aprofundată
la „zgomotul de fond al fiecărei existenţe individuale“ (subiect în care şi-au
probat măiestria mari scriitori). Mă limitez la un exemplu simplu: când telefonăm,
un pic de zgomot de fond e dezirabil, conversaţia e mai vie. Evoluţia fulminantă
a telefoanelor mobile actuale oferă surprize inimaginabile. Dar acesta e alt
subiect.
N-am încheiat, iar ceea ce urmează e chiar
important: zgomotul de fond reprezintă cauza principală a artefactelor. Artefact (1905, engl. artefact, 
artifact, din lat. ars, artis
– meserie; factum – fapt, făcut, de
la facere – a face). Dacă ne referim la experimentele din biologie şi medicină
sau la diversele înregistrări din practica medicală, artefact are mai multe
sensuri: • modificare prezentă într-un preparat microscopic (inclusiv de
microscopie electronică), neîntâlnită în mod normal, dar rezultată în cursul
experimentării, datorită unor alterări induse de unele componente ale
tehnicilor de lucru • structură sau particularitate absentă în mod natural,
care este introdusă printr-o sursă sau acţiune externă • alteori, artefactele
pot apărea în diferite înregistrări în domeniul imagisticii medicale. Nu există
tehnică de explorare fără artefacte, uneori acestea fiind inventariate în
atlase. Niciodată nu se va scăpa de artefacte.
artifact, din lat. ars, artis
– meserie; factum – fapt, făcut, de
la facere – a face). Dacă ne referim la experimentele din biologie şi medicină
sau la diversele înregistrări din practica medicală, artefact are mai multe
sensuri: • modificare prezentă într-un preparat microscopic (inclusiv de
microscopie electronică), neîntâlnită în mod normal, dar rezultată în cursul
experimentării, datorită unor alterări induse de unele componente ale
tehnicilor de lucru • structură sau particularitate absentă în mod natural,
care este introdusă printr-o sursă sau acţiune externă • alteori, artefactele
pot apărea în diferite înregistrări în domeniul imagisticii medicale. Nu există
tehnică de explorare fără artefacte, uneori acestea fiind inventariate în
atlase. Niciodată nu se va scăpa de artefacte. Pentru că apreciez DEX online, preiau din „colecţia“ de definiţii ale cuvântului artefact doar două. În prima, termenul
este considerat ca aparţinând ciberneticii: semnal parazit supus unei informaţii
în semnificaţia căreia joacă un rol nul sau negativ. Definiţie necesară,
deoarece ne aminteşte de Shannon, unul din fondatorii ciberneticii, alături de
Norbert Wiener. Deosebit de importantă este următoarea definiţie: artefact, s.m., pl. artefacte – etimol. din engl. artifact
– „obiect produs de activitatea umană“. Caut în continuare şi am şansă,
deoarece în cel mai bun dicţionar de neologisme de la noi, autori F. Marcu şi
C. Maneca, apărut în mai multe ediţii (prima, în 1978), este inclus cuvântul artefice (din ital. artefice, cf. lat. artifex).
Sensurile termenului: meşter – meşteşugar,
muncitor, dar şi artist, iar fig. om
dibaci, îndemânatic, iscusit. Ca urmare, poate înţelegem mai bine sintagma
„expoziţie de artefacte“, mai frecventă în engleză.
Revin – după o divagaţie necesară, dacă ţinem
seama de profilul rubricii – la o controversă justificată: utilizarea crescândă
a clonării în agricultură şi silvicultură este o sursă importantă de pierdere a
biodiversităţii şi de fragilizare a speciilor. În timp ce în unele cărţi franţuzeşti
sau englezeşti sunt elogiaţi precursori care, fără să aibă la îndemână datele
de azi, deplâng scăderea biodiversităţii plantelor în unele regiuni, iată că
în prezent este recunoscut pe plan mondial japonezul Akira Miyakawi.
Impresionat de degradarea pădurilor, el a elaborat o metodă ce îi poartă
numele, obţinând rezultate demne de luat în seamă. Cine n-a fost cuprins de
dezolare văzând zonele despădurite, golaşe, de la noi din ţară? Un jaf tolerat,
sau privit cu indiferenţă de autorităţile responsabile. Hoţi mărunţi, protejaţi
de paznici, dar marile afaceri distrugătoare ale fondului forestier au alte rădăcini.
Să revenim la dr. Akira Miyawaki, botanist
japonez, expert în ecologie vegetală şi specialist cu notorietate mondială în
restaurarea pădurilor precum şi a unei vegetaţii naturale pe soluri degradate,
industriale, urbane sau periurbane. A. Miyawaki s-a născut la 29 ian. 1928, în
Okayama – Japonia, iar în 1952 obţine licenţa în biologie, pentru ca, după ce
în 1958–1960 a fost cercetător invitat la Institutul german pentru
cartografierea vegetaţiei, în 1961 să obţină titlul de doctor, la Universitatea
din Hiroşima. În continuare lucrează, până în prezent, la Universitatea naţională
din Yokohama: 1961–1962 – cercetător, 1962–1973 – profesor asociat, 1973–1993 –
profesor şi director al Institutului de ştiinţe şi tehnici ale mediului –
Universitatea Naţională din Yokohama, 1993 – profesor emerit şi director al
Japanese Center for International Studies in Ecology.
A. Miyawaki consideră că toate reuniunile
internaţionale destinate protecţiei pădurilor, începând cu cea de la Rio
(1992) au eşuat, cu excepţia unor rezultate locale, cu totul nesemnificative
prin anvergură. Considerând pădurile esenţiale în supravieţuirea umanităţii,
Akira Miyawaki, prin numeroase lucrări, experimente şi prin intervenţiile sale
în cadrul unor colocvii şi instanţe internaţionale, apără, începând cu anii
1970, valoarea pădurilor indigene, precum şi necesitatea şi posibilitatea
restaurării acestora. Un moment determinant în conturarea metodei denumite
„Miyawaki“ l-a reprezentat stagiul efectuat în Germania sub îndrumarea
profesorului Reinhold Tuexen (1899–1980), care conducea Institutul federal
pentru cartografierea vegetaţiei. Revenit în Japonia în 1960, a aplicat cunoştinţele
dobândite în metodele de cartografiere a vegetaţiei potenţiale pe care a găsit-o
încă prezentă în pădurile vechi ce înconjoară templele şi mormintele (denumite Chiju-no-mori). El a comparat această
floră potenţială cu vegetaţia inventariată în peste 10.000 de locuri din
Japonia afectate de activităţile umane. Timp de zece ani, între 1980 şi 1990,
în cooperare cu laboratoarele de fitoecologie din universităţile japoneze, dr.
Miyawaki a făcut inventare botanice şi fitosociologice, spre a alcătui hărţi de
vegetaţie pentru întreaga Japonie, reunite în zece volume şi peste 6.000 de
pagini de comentarii. Lucrare apreciată pe plan mondial pentru contribuţia la
abordarea fitosociologică şi posibilitatea de a compara arhitectura şi caracteristicile
vegetaţiei din diferite zone ale lumii.
La originea metodei „Miyawaki“ este
demonstraţia savantului, că pădurea primară naturală japoneză trebuia să fie
constituită din foioase, deşi răşinoasele dominau adesea. Pe măsură ce cercetările
sale avansau, el constata că vegetaţia forestieră actuală a Japoniei (24,1
milioane de hectare, 3,5 miliarde metri cubi, adică peste 64% din ţară) s-a
îndepărtat de vegetaţia naturală potenţială, ca o consecinţă a introducerii de
către om a unor esenţe exogene. Fără să poată vorbi de o invazie biologică, el
constată că răşinoasele erau considerate, încă în anii ’70 ai secolului XX, ca
autohtone, de numeroşi japonezi, inclusiv botanişti. În realitate, plantate de
secole spre a oferi mai rapid lemn pentru consum sau necesar industriei, ele se
aclimatizaseră. Ceea ce l-a condus pe Miyawaki să adopte o logică mai ecologică
şi economică, bazându-se pe studiile de teren şi de ecologie vegetală. El a
propus un plan de restaurare a pădurilor indigene materializat prin „Environmental protection, disaster
prevention and water source protection forests“. Studiu prin care metoda
lui Miyawaki, după controverse minime, a condus la obţinerea unor rezultate
certe nu numai în Japonia, ci şi în alte zone din lume.
