Lung şi imprevizibil e drumul pe urmele oii
Dolly. Ştirile despre prima oaie clonată, anunţate public în februarie 1997, au
generat un mare interes, dar un scandal încă şi mai mare. Am şansa să citez un
martor extrem de avizat, pe Nigel Calder (n. 1931, science writer de clasă, fost editor şef al săptămânalului londonezNew Scientist, autor, în 2003, al cărţii„Magic Universe. The Oxford Guide to
Modern Science“, Oxford Univ. Press). În 2008, volumul a apărut în română
la editura ALL Educational, într-o traducere excelentă, de Viviana Vasilescu şi
Andrei-Vlad Vasilescu. Departe de o vulgarizare ştiinţifică banală, cartea are
791 pp., cuprinzând sursele citatelor în ordinea apariţiei, indice de nume
proprii şi indice de subiecte. În capitolul „Clonarea“, Nigel Calder afirmă că ştirea
despre prima oaie clonată „a ţinut prima pagină a ziarelor în februarie 1997 şi
a provocat un scandal fără precedent în biologie, printre jurnalişti, politicieni
şi clerici de toate religiile. Interesul general l-a depăşit pe cel provocat,
cu 40 de ani în urmă, de lansarea primului satelit artificial, Sputnik-1“. Reacţia
negativă atât de puternică i-a determinat pe „creatorii“ oii Dolly şi instituţiile
care îi susţineau să declare rapid, în 24 de ore: „Nu acceptăm aceste tehnici
pentru clonarea umană. Ar fi lipsit de etică“. Probabil că britanicii, chiar
dacă n-au revenit la calmul lor, s-au mai liniştit. Cei interesaţi, pentru că
britanicii de rând şi mulţimea de imigranţi aveau alte probleme şi interese.
După câteva paragrafe, Nigel Calder scrie:
„Cu toate acestea, secolul XXI a deschis o lume în care femeile puteau deja
face sex fără a procrea sau puteau creşte copii creaţi în eprubetă fără niciun
raport sexual. Se vor putea vreodată produce copii clonaţi, identici genetic cu
părinţii sau cu alţi adulţi? Cine ştie dacă oamenii legii şi comisiile de etică
vor da dovadă de mai multă înţelepciune decât indivizii şi familiile lor,
evaluând avantajele şi dezavantajele unei astfel de reproduceri?“.
Ce rost mai avea declaraţia „părinţilor“ oii
Dolly, citată mai sus? O chestiune de conştiinţă? Sau, mai exact, o extremă
încercare la care este supusă conştiinţa umană. Oricum, nu-mi rămâne decât
alternativa să îl citez pe Peter Williams Atkins (n. 10 aug. 1940, Amersham,
Marea Britanie), chimist, profesor la Universitatea din Oxford, autor al unor cărţi
de chimie, îndeosebi chimie fizică: „Physical
Chemistry“, ajunsă la a IX-a ediţie, care i-a adus o reputaţie mondială.
„Intenţia mea este să călătorim împreună pe culmile ştiinţei“ mărturiseşte
Atkins şi cu această dorinţă a scris, printre altele, „Amprenta lui Galileo“.
Despre cărţile de proză ştiinţifică scrise de Atkins, Richard Dawkins scria:
„Premiul Nobel pentru literatură nu a fost niciodată câştigat de un om de ştiinţă.
Şi dacă totuşi s-ar întâmpla, Peter Atkins ar fi candidatul meu. Proza lui
literară ne inspiră, ne împlineşte şi ne face mai vii“. Un elogiu original,
formulat de un autor care nu mă încântă peste poate (nici măcar prin cartea sa
„Gena egoistă“), dar Atkins rămâne „prozator excepţional“. Iată un citat la
care trebuia probabil să ajung mai devreme: „Printre problemele pe care ştiinţa
trebuie să le rezolve se află doar două într-adevăr fundamentale şi alte
milioane de probleme de importanţă secundară şi trilioane şi trilioane de
altele de o importanţă şi mai mică. Una din problemele fundamentale este
originea universului; cealaltă este natura conştiinţei – cea mai tulburătoare
proprietate a materiei. Originea universului îşi va găsi răspunsul atunci când
teoriile moderne ale gravitaţiei cuantice şi particulelor vor fi suficient de
înaintate şi putem presupune că se vor adăuga şi alte idei importante. Problema
conştiinţei ar putea fi de natură foarte diferită...“. Apoi adaugă: „Pe scurt,
deşi s-ar putea să nu existe niciodată o teorie
a conştiinţei – într-adevăr, chiar noţiunea este probabil necorespunzătoare
– este foarte posibil să se poată realiza o simulare“.
Atkins continuă reflecţiile sale asupra conştiinţei,
iar mie nu-mi rămâne decât să-i îndemn pe cititorii interesaţi să ajungă la
cartea sa „Amprenta lui Galileo. Cele zece mari idei ale ştiinţei“ (titlul în
original: „Galileo’s Finger: The Ten
Great Ideas of Science“, Oxford University Press, 2003) tradusă în română
(de Cornelia Rusu şi Mariana Neţ) şi apărută la editura ALL, Bucureşti, 2008.
Am citat copios din doi autori consacraţi înOxbridge, „cuvânt-valiză“ denumind
cele două faimoase universităţi britanice: Oxford
University, cea mai veche, înfiinţată aproximativ în anul 1096 (de regulă
pe primul loc printre universităţile din Marea Britanie) şi Cambridge University, fondată în 1209.
Acest termen este uneori utilizat spre a desemna o zonă în formă de arc mergând
de la Oxford la Cambridge şi înglobând poli (clusteri) britanici de înaltă
tehnologie, precum Silicon Fel (cuvânt format prin analogie cu Silicon Valley). Termenul Oxbridge a apărut foarte recent, dacă ţinem
seama de vechimea celor două universităţi. O curiozitate: William Thackeray, în
romanul „Penolennis“, publicat în 1849, prezintă personajul înscris la Boniface
College, un colegiu fictiv situat în Oxbridge. Există şi alte „cuvinte-valiză“
derivate din Oxbridge. De exemplu, termenul de Doxbridge se referă la universităţile Oxford, Cambridge şi Durham,
utilizat îndeosebi în competiţiile sportive anuale în care sunt implicate cele
trei universităţi.
Expresia Oxbridge
accent denumeşte accentul anglofonilor formaţi în cele două universităţi.
Voi reveni la Oxbridge, un mediu în
care libertatea academică, adică de gândire şi acţiune, este deplină.
Deocamdată, oaia Dolly, ca un mare eveniment
ştiinţific, rămâne în prim-plan. Adesea, în faţa unei descoperiri ştiinţifice,
ne gândim la cuvintele lui FranÎois Rabelais: „Ştiinţa fără conştiinţă este
ruina sufletului“. Dar cred că ne-a convins Peter Atkins cât de imponderabilă
este conştiinţa. Mai potrivită îmi pare reflecţia lui Goethe: „Omul de acţiune
este totdeauna fără conştiinţă; nu există conştiinţă decât la un contemplativ“.
În susţinerea paradoxului (aparent) al lui Goethe, cu ceva şansă, găsesc nr.
297, din aprilie 1997, al revistei La
Recherche (aflată într-o perioadă de graţie, cu ediţii în italiană şi
spaniolă), pe coperta căreia se anunţa cu majuscule „Clonage: bluff ou révolution? Le dossier scientific de Dolly“. În
interiorul revistei, le dossier
excelent, o sursă de date „colaterale“ evenimentului, extins pe 11 pagini, îmi
oferă şi ceea ce căutam de multă vreme: coperţile (după DOOM-2 e corect şi copertele)
unor reviste-magazin (nu tabloide) din mai toată lumea, care să reflecte
evenimentul. În figura inclusă în acest articol (după cum se poate observa)
sunt cuprinse cinci reviste-magazin cu prestigiu. A şasea copertă, a revistei Nature, evident, nu face parte din
această categorie (istoria sa începe la 4 nov. 1869, devenind în prezent cel
mai citat jurnal ştiinţific interdisciplinar). Deopotrivă cu comentariile
asociate figurii din textul de faţă (un fotomontaj), remarc şi pe această cale:
cele cinci reviste-magazin au titrat clonarea oii Dolly, dar şi posibilitatea
de a clona un om. Reacţie cu totul umană?