Cuvintele pot avea o soartă crudă. Ce asemănare
găsiţi între „algoritm“ şi… „filfizon“? Ambele exprimă pătimiri de pe urma unor
boli ciudate. Nu numai cărţile îşi au propria soartă, cuvintele o păţesc cam la
fel. Faptul este cu prisosinţă ilustrat în media, zi de zi şi ceas de ceas. În
perpetua căutare a cuvântului care să exprime adevărul ori numai să-l ascundă,
ba şi din elementara ignoranţă, oamenii de presă reuşesc uneori să înece în mâzga
unei dezgustătoare limbi de lemn cuvinte care ar merita un destin privilegiat.
Fenomenul este unul banal. Avem la îndemână lucrarea unor jurnalişti şi
scriitori francezi intitulată „Le
journalisme sans peine“ (de Michel-Antoine Burnier şi Patrick Rambaud,
Plon, 1997), cu care putem ilustra fenomenul. Autorii au inventariat 1.249 de
clişee verbale, prin care jurnaliştii maschează adevăruri şi realităţi, oferind
cititorului iluzia că lucrurilor li se spune pe nume, că media ţine cu ei, că
vrea să le şteargă lacrima, să le panseze rana, că presa pentru ei combate, că
dreptatea învinge. Eroare! Bieţii beneficiari ai demersurilor citate sunt în
realitate dezinformaţi, îmbătaţi cu apă rece. Li se oferă dezbateri
mistificatoare, abuziv metaforice, cu prezentări vagi şi aluzive ale unor trame
şi urzeli fanteziste, cu soluţionări pe măsură. Juisări aberante în locul adecvării
la realitate. Zbor închipuit de pasăre liră, praful de pe tobă, cu promisiuni fără
acoperire, în locul unui countdown
operaţional de navetă spaţială corectă.
Este şi cazul termenului „algoritm“. Cariera
lui mediatică la noi, deplorabilă, debutează pe vremea lui Radu Vasile şi a lui
Victor Ciorbea, ai căror consilieri de imagine au considerat potrivită
utilizarea termenului, foarte tehnic şi tehnocratic, adevărat punct arhimedic în
informatică, pentru sugerarea eficienţei şi eficacităţii exerciţiului lor.
Imediat, a sărit în ajutor presa, moment de la care vocabula începe a fi
degradată, trivializată, devenind mai încoace tragic sinonimă cu repartizarea
„ciolanului“ ori a funcţiilor din organigramele puterii. În ciuda bănuielilor,
la mijloc nu sunt doar pripa sau iresponsabilitatea, ci şi ignoranţa cea mai
crasă. Nu în ce priveşte „ciolanul“ şi diseminarea lui în cercurile puterii, ci
în legătură cu agresarea mediatică a termenului cu pricina. Poate că, spre a
vorbi despre algoritm (procesul automat bazat pe aplicarea riguroasă a unui set
de reguli, într-o ordine strictă, cu inexorabila generare a soluţiei), simpla
consultare a dicţionarului nu ajunge. S-ar mai cere, poate, şi experimentarea
pe cont propriu a realităţii pe care o desemnează termenul. Ca să ştii ce spui,
poţi concepe tu însuţi, de pildă, fie şi numai algoritmul începătorului, cel pe
baza căruia maşina afişează salutul „Hello
world!“. Puterea minţii omeneşti va fi egalată de calculator tocmai graţie
algoritmilor şi, tot graţie lor, se crede că se va putea produce întâlnirea cu
divinitatea.
Ajunşi aici,
ca să gândim pozitiv, adică să vedem că se poate şi mai rău. Merită să rememorăm
etimologia unui alt cuvânt, folosit nu doar în politică: „filfizon“. Nicolae
Iorga arăta că, atunci când a apărut pe meleagurile noastre „Carmagnola“,
melodia era cântată prin cafenele, saloane şi chiar pe străzi, la Iaşi şi
Bucureşti. Un vers anume, „Vive le son du canon!“, era cu deosebire gustat de
tineretul entuziast. De la el s-a ajuns, după Nicolae Iorga, la termenul de
„filfizon“ prin contribuţia calicimii epocii paşoptiste, care a operat, prin
aproximare, echivalarea fonetică şi deturnarea semantică. Aceasta pentru că
tinerii care preluaseră cântecul se îmbrăcau ca la Paris (gest condamnabil, în
vederile pauperilor culturali şi defavorizaţilor străzii), aveau, per total, un
comportament neprietenos, dacă ne gândim şi la faptul că recurgeau mult prea
des la exprimări în limba franceză, după cum ar putea remarca un bun consilier
actual de comunicare şi imagine.