A încercat altfel

   „Tata vedea altfel suferinţa“, începe interlocutoarea noastră. „Nu spun că şi-a dorit-o. Dar e şi felul meu de a gândi, pe care nu l-aş putea avea decât de la el.“ Crescând într-o familie unită, cu părinţi extraordinari, neducând lipsă de nimic, cel puţin până la venirea comuniştilor, era imposibil ca modul de a gândi al unui om extraordinar să nu fie preluat de copii. „Tata scria piese de teatru pentru cei din familie, le punea în scenă şi juca alături de ei. El era foarte credincios. Imitatio Christi nu putea fi decât a-şi asuma suferinţa.“

   Acestor argumente li se adaugă un altul, esenţial. În 1941, după rebeliunea legionară, e numit subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor, în guvernul mareşalului Antonescu, străduindu-se, de-a lungul celor patru ani de război, ca economia ţării să nu aibă de suferit. O activitate meritorie, care nu ar fi fost posibilă fără inteligenţă, putere de muncă, sacrificii. Or, să te trezeşti după o asemenea perioadă că toată munca îţi este batjocorită iar construcţia făcută cu trudă se năruieşte, nu-ţi este prea uşor. „Tata nu mai avea prilejul să refacă ce făcuse. Şi atunci a încercat altfel. Cei care au supravieţuit alături de el, acolo unde a fost, au mărturisit. Dacă lucrurile pe care le-ai făcut sunt distruse, sigur că trăieşti un sentiment de mare, mare dezamăgire. Şi există un moment în care îţi dai seama că poate trebuie să cauţi în altă direcţie. Ca deţinut, ca om aflat la dispoziţia unor neoameni, trebuie să schimbi puţin preocuparea. Şi sigur, tata a avut, în primul rând pentru tineri, foarte multă afecţiune; îl interesa şi-l pasiona omul, în sine…“

„Parce que…“

   – Pe noi, copiii, ne studia, sigur, cu afecţiune de tată, dar şi cu un fel de curiozitate. Fără să vrea să ne influenţeze, dorea să vadă cum evoluăm. Tatăl lui fusese foarte aspru, iar el tocmai că a încercat să fie altfel cu noi. Şi însuşi prin exemplul lui era o direcţie pe care ne-o inspira. Fără îndoială, şi mama a contribuit foarte mult să facă pentru noi, din tata, un ideal, atât de greu de uitat. Pentru mama, Margareta Nicolescu, din familia Fălcoianu, tata era firmamentul. Era mai mare cu şapte ani decât el, dar, într-un fel, s-au completat extraordinar. Mama avea o delicateţe şi o discreţie care se potrivea foarte mult cu tata, iar el îi arăta toate, toate lucrările lui. De ce cutare lucru? o întrebam. „Parce que…“ În schimb, de tata mă apropiam mai greu, spre deosebire de sora mea mijlocie, foarte apropiată intelectual de el. Ea suferă şi astăzi în aceeaşi măsură ca în momentul când a fost luat de acasă.

Pe un refugiu de tramvai

   – Jocurile cu tata? Se întâmpla, mai ales în vacanţă, când eram la Sinaia, în vila Zarifopol. Ionel Gherea, nepotul criticului Zarifopol, ne găzduia. Vila era pe strada Caragiale; tot acolo mai era şi o doamnă Caragiale, în vârstă, pe uşa căreia era desenat un balaur care îi semăna, săraca… Era foarte în vârstă şi slabă şi se încuia în camera aceea. O casă tot aşa, cam ciudată. Nu era foarte nouă, avea o verandă luminoasă, brazi… o atmosferă poetică. Acolo, de o Sântămărie, a fost un bal costumat. Tata mă răsfăţa grozav; îmi spunea Măriuca, Mitiuca… ne spunea chifteluţe! El a făcut pe Coana Chiriţa, era foarte voinic. A luat două rochii de grădină, de-ale mamei, una-n faţă, una-n spate; a mai pus nişte perne, şi-a făcut buzele roşii şi a început să danseze… Era o Coana Chiriţa, ca o Carmen dacă vreţi. Veniseră Maricela Holban, care şi ea făcea un personaj, apoi Floricica Parhon, Floricica Costinescu pe atunci, care făcea pe jurnalistul, eu făceam pe primavera în cămaşă de noapte cu floricele, sora mea făcea un turc. Un bal costumat făcut din improvizaţii! Şi ne-am trezit cu un tânăr, băiatul unui ministru. El a venit cu un „vrai costume de mexicain“ şi a fost huiduit. Noi făceam costume numai din improvizaţii, nu vroiam ceva autentic. Şi a fost nemaipomenit, fotografiile s-au făcut, un băieţel şi-a pus cozile Ilincăi Cerbacev, cântăreaţa de muzică uşoară, care era prietena noastră. Şi-a tăiat cozile cu prilejul ăsta şi le-a cusut de pălărie, o pălărie pe care şi-a pus-o în cap. Ştefănică Băbeanu, care a făcut pe fetiţa. Sunt lucruri iniţiate de tata, cum spunea şi sora Dincăi, Bimbi, în scrisoarea pe care am primit-o nu de mult. Ele acuma sunt în America, cu fratele lor. Le spuneam „Bimbilincile de la Sinaia“. Mama lor era Ami Cerbacev, născută Bolintineanu, din vestitul Dimitrie Bolintineanu. Ce să vă mai povestesc?…

   – Vă mai amintiţi vreun alt episod?

   – Tot de la Sinaia: ne-a băgat 17 copii într-o maşină, că avea maşina ministerului, şi ne-am dus la Cota 1.400, unde am mâncat sardele şi tort de ciocolată. Asta era vremea răsfăţului. Trebuie să fi fost în ’42 sau ’43. În timpul războiului se mâncau chifle albe, erau zarzavagii şi iaurgii, care veneau la casa omului şi aduceau de toate, nu cum se spunea după aceea. Pâine cu sfoară şi cuie am mâncat după ’47. Bine, a fost şi foametea aceea cumplită din ’46–’47. Dar imaginea cea mai sfâşietoare pentru mine a fost să văd, pe un refugiu de tramvai, în piaţa Brătianu, un ţăran venit să cumpere mălai de la Bucureşti. Mi-a căzut, atunci, cerul în cap. Noi trecuserăm prin procese, prin de toate. Ca să-mi dau seama de o realitate care nu mai mă privea numai pe mine.

Jocuri la casa mică

   – Ne jucam şi în Bucureşti. Asta era în strada Popa Soare nr. 16 bis. Îi ziceam casa mică, în contrast cu blocul din colţ, care era al surorii lui. Părinţii lui ţinuseră foarte mult să-şi aibă copiii aproape. Casa mică avea acoperiş de ţiglă. Mai are şi acum, mai pică ţigla şi nimeni nu o pune la loc… Era o curte între cele două blocuri, cu pietriş, un liliac, doi cireşi japonezi… Casa era îmbrăcată în viţă şi în glicină, ca să nu vadă mama blocul de alături. Acum glicina nu mai este, tencuiala e jupuită… Construcţie ridicată prin ’29, fără console sau împodobiri. Casa mai există, dar a fost ocupată din momentul când ne-au scos de acolo, pe mama şi pe noi două, după sentinţa definitivă. A fost ocupată, îndată, de secretarul primarului de pe vremea aceea. Era în septembrie 1948, sentinţa definitivă fiind dată în februarie, în ’46. În 29 spre 30 august, în noaptea de Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, a fost arestat. Eu eram plecată la Câmpulung, sărbătoream pe vărul meu. În august 1946, a fost arestarea definitivă; fusese arestat încă 18 zile, înainte de omorârea mareşalului Antonescu, în mai.

Pedeapsa

   – Cum îi spuneaţi?

   – Tata! Nu tati, nu tăticu’, nu… Şi eu mă ascundeam. Când venea acasă, mă ascundeam.

   – Câţi ani aveaţi atunci?

   – Aveam, aveam… Parcă tot timpul îl văd. Retrăiesc momentele acelea… Îmi crea, aşa, o emoţie. Bine, odată mi-a spus să mă scol de la masă dacă nu ştiu să mă port frumos. Dacă nu mă scol eu, se scoală el. Şi eu, da, m-am sculat. Şi m-am dus să-i pedepsesc că m-au pedepsit. M-am ascuns în pivniţă şi-am mâncat o ladă întreagă de cireşe! Pe moment, s-au speriat că nu mă găseau. Dar pe urmă regăsirea a fost urmată de iertare…

Mâna bătută

   – (…) Copiii simt nevoia să-i pedepsească pe cei care-i pedepsesc.

   – Aţi făcut-o des?

   – Nu! Am fost însă foarte rea şi foarte obraznică, îl durea, însă socotea că el era de vină. Se pare că o singură dată, pe la un an, cum aveam ora fixă de plâns în miezul nopţii, când ei se culcau. Era o uşă care scârţâia – în momentul ăla eu mă trezeam şi urlam. Şi în momentul ăla el a pus mâna pe mine şi şi-a bătut propria lui mână. De atunci eu nu am mai plâns. De bătut, nu ne-a bătut niciodată. Sora mea era mult mai plăpândă ca mine şi pe ea o ocrotea. Eu eram bătăuşă, eu vroiam să mă joc, ea voia să citească, eu o sâcâiam. Tata voia să facă din ea mâna lui dreaptă. A regretat foarte mult că nu a fost şi fata lui cea mare, care era crescută de mama ei şi pe care o vedeam duminica. Bunica avea ideea asta: să fie toată familia împrejurul ei. Trei fete a avut tata, două din a doua căsătorie şi una din prima.

   – Obrăznicia dumneavoastră nu era o formă de revoltă?

   – Nu, la mine era o formă de răsfăţ. O regret şi în ziua de astăzi. Sunt obrăznicii pe care nu pot să le uit, dar nu pot să le spun. Nu, nu, nu! Sunt lucruri care nu se spun… L-am mai supărat. Şi faptul că nu îţi poţi cere iertare cuiva, să ştii că te-a iertat, poate să te urmărească toată viaţa. Un sentiment de vinovăţie, de regret extraordinar. Mă gândesc că oricât l-au supărat gardienii, şi toţi cei care i-au tratat atât de neomeneşte, nu poate să-l fi durut cât a putut să-l doară o supărare făcută lui de unul din cei dragi. De asta cred: sacrificiul lui personal trebuie să fi vrut să antreneze şi mântuirea celorlalţi. Nu?

Vâna poetică

   – Când eram mici, făceam poezii împreună cu sora mea, cu Sandra. Eu găseam rima, dar ea avea vâna poetică. Tata îşi punea multă nădejde în ea, dar nu se mai poate exprima. În momentul în care tata a fost luat de lângă noi, ea a murit sufleteşte. E ceva foarte ciudat, e un om care citeşte mult, care ştie, e astăzi o cheie de boltă. Legăturile dintre mine şi restul familiei mele se fac prin ea. Este ca un nod. Dar nu mai poate scrie, nu mai poate scrie nici măcar o scrisoare. Mama s-a prăpădit la 90 de ani fără vedere, cu dor de scrisorile ei. Sandra e plecată din ’69, în Franţa. Aici am rămas cu mătuşile de 90 de ani, cu mormintele prietenilor şi cu un mare, mare gol… (…) Soţul meu, Nicolae Mahlenschi-Vulcănescu, a renunţat la numele lui şi l-a luat pe al meu, neavând alt dar să-mi facă de nuntă. După 15 ani de închisoare făcuţi de el, l-am întâlnit în Bărăgan, unde-mi vizitam vărul, care fusese şi el ţărănist. Eu am făcut numai doi ani de lagăr, între 18 şi 20 de ani. M-am gândit atunci că, dacă îmi găsesc cumva o jumătate, nu putea fi decât un om care a făcut şi el închisoare şi a suferit. Sfatul tatii, din închisoare, ăsta a fost: „Învăţaţi cât mai multe poezii!“. Ni l-a dat la tribunal, mama a consemnat asta în jurnal.

Ceva murise în mine

   – După doi ani de lagăr-închisoare, la 20 de ani, mă simţeam ca după 200 de ani, foarte bătrână şi indiferentă la orice. Umblam în zdrenţe, mi-era indiferent ce mănânc, cum dorm, cu ce mă îmbrac. După duşurile din lagărul de la Dumbrăveni, dorinţa de a fi curată era o mare realizare. „Reţinere“ se chema asta, o condamnare aşa-zis administrativă. Erau colonii de muncă, ne ţineau după sârmă ghimpată. Fusesem cândva alături de demnitari, foste soţii, fiice, surori, mame… Când m-am întors, mama ştia că tata murise în anul în care eu fusesem luată – în 1952, în aprilie, m-au luat, iar tata s-a prăpădit în octombrie. Într-un fel, mama a trebuit să joace teatru cu mine.

   – Cum de aţi rezistat?

   – Simţeam că ispăşesc supărările făcute tatii. Speram ca, întorcându-mă, să-l întreb pe tata dacă m-a iertat. Ăsta era planul meu. Adevărul l-am aflat de la sora mea. Eu formulasem deja gândul: „Dacă aş afla că tata a murit, nu mi s-ar părea nimic ciudat“. Şi cred că atunci sora mea mi-a spus că a murit. Dar n-am reacţionat.

   – Ce era asta?

   – O stare de insensibilitate sufletească. Ceva ciudat, nu ştiu cum să pun în cuvinte. E un fapt. Ceva murise în mine. Eram în lagăr, ne-au transportat într-o seară de la Ghencea la Leordeni, nimic nu era pregătit, erau acolo deţinute fetele de la „Crucea de Piatră“, erau cazate sub pământ, pe priciuri, îndesate câte două-trei pe o saltea. Am ajuns lângă o fată drăguţă, care s-a sculat în mijlocul nopţii să-şi spele picioarele într-un lighean cu urină. Avea sifilis şi petele acelea treceau cu amoniacul care se degaja din lighene. Când treci de la răsfăţ la aşa ceva nu e uşor. Sunt şocuri. Imaginea o am şi acum: văd acel bec chior, priciurile, trupurile îndesate unul într-altul, fata… (…) Tata? Tot timpul îl întreb, îl întreb şi acum dacă e de acord cu publicarea „Ultimului cuvânt“. Nu ar fi vrut să fie greşit înţeles. Când vorbeşti, oamenii te înţeleg cam pe jumătate. Cred că te înţeleg mai mult când taci.

Hrană pentru cei chinuiţi

   – În toate cărţile pe care le mai citesc astăzi îl caut pe tata.

   – Ce rol a avut poezia în viaţa tatălui dv.?

   – Tata ar fi vrut să se retragă la ţară şi să scrie. Tata era poet şi în felul de a vedea lucrurile. I-a publicat sorei mele, pe la 11 ani, o carte, „Poeziile Sandrei“, carte care a devenit un exemplar rar…

   – Şi sfatul acela, de a învăţa poezii?

   – E o bogăţie, e sufletul nostru, e un tezaur. Poeţii sunt generoşi; scriind poezie, oferă celorlalţi ceva din sufletul lor. E o hrană…

Aşa era el

   – Îl văd pe tata mergând pe strada Romulus spre casă. Îl văd cu mâinile la spate, cu toate că avea şi o servietă, de obicei. Îl văd mergând aşa, aplecat în faţă, la un unghi destul de accentuat. E graba de a ajunge acasă! Când pleca de acasă, avea graba de a ajunge la serviciu, de a-şi îndeplini datoria. Avea maşină şi, probabil, în timpul acela foarte scurt, se dădea de trei ori peste cap şi devenea funcţionarul ireproşabil (care a fost).

   – De ce trebuie să ne cerem iertare?

   – Altfel nu te speli. Momentul în care ceri iertare este o baie a sufletului. Poate ştiţi, tata a spus acel „Să nu ne răzbunaţi!“…

   – !?…

   – Nu toată lumea e de acord cu asta. Răzbunarea e în om. Ideea lui era ca iertarea să provoace în sufletul celui ce a greşit o răsturnare. Eu îl iert, şi-atuncea el o să simtă nevoia acelei iertări. Nu-i nevoie să o ceri în cuvinte, dar să simţi o remuşcare, să ai nevoie de ea. Tata aşa ne-a crescut. Ne ierta înainte să o merităm, dar simţeam nevoia să o merităm… Acum m-am încurcat rău de tot.

Esenţa unui paradox

   – (…) Eu aş vrea să nu-l dau de tot pe tata. Scriam câte ceva şi aveam impresia că în cuvinte nu încape şi că îl fărâmiţez şi îl dau la vrăbii şi la vulturi. Aşa simt. Dar aş fi vrut să păstrez în mine ceva, că degetul al treilea de la mâna stângă seamănă cu degetul lui sau lucruri din astea, care nu se dau. Dar tata se dăruia cu totul.

   – Nu este şi încercarea de a-l păstra o altă latură a generozităţii?

   – Eu zic că aici nu-i generozitate.

   – Dar ce este?

   – Simţul proprietăţii. Ceva care este în noi fără să vrem. Vrem să ne păstrăm pe noi înşine. Dar cred că numai dăruindu-te te poţi păstra. Asta a făcut tata: s-a dăruit altora. Nu a murit pentru ceilalţi, s-a jertfit pentru ceilalţi. Mircea Eliade a scris în „Trepte pentru Mircea Vulcănescu“: „Nu voi uita niciodată ce mi-a mărturisit Mircea Vulcănescu de mai multe ori între 1936 şi 1940: că el nu crede în dispariţia neamului românesc, oricâte catastrofe s-ar abate peste noi; că nici o eventuală deportare sau exterminare masivă a românilor din zilele noastre nu ar însemna distrugerea neamului, «pentru că – şi acum îi citez propriile lui cuvinte – eu cred că dacă ar năvăli alte neamuri şi s-ar aşeza aici, la noi, după câteva secole ar deveni şi ei români»“. Şi continuă autorul textului: „oamenii care s-ar instala în această lume culturală – Lucian Blaga ar fi spus în această «matcă stilistică» – ar deveni cu timpul români, în sensul că ar continua modul de a fi al românilor“.

Te regăseşti!

   – Tata are o bunică faimoasă, cea care l-a născut pe tatăl tatii după ce a salvat un viţel dintr-o viitură nemaipomenită. Ea, fiind însărcinată, a ţinut să salveze viţelul şi după aceea l-a născut pe bunicul meu, murind. Rada o chema, era fata unui preot. Tata avea mare admiraţie faţă de ea, la fel cum admira şi pe un bunic schimnic, care a murit cu capul pe o piatră, nemaivrând să-şi vadă copilul. Pentru tata, cred, au fost nişte modele…

   – O matrice spirituală?

   – Da. Sunt lucruri care l-au impresionat, îi rămăseseră în suflet, ni le-a povestit apoi. Poate că mi le-a transmis şi mie, cine ştie?! Sunt ecouri, chemări pe care le găseşti la un moment dat, le regăseşti, te regăseşti…

Cartea răsturnată

   – Tata avea şi o carte de vise. „Fildeş viu visând, închisoarea te aşteaptă“. Se visase călare pe-un elefant. Cartea de vise n-o mai avem, dar o ţin minte. Avea pe faţă un domn cu guler, iar dacă o ţineai răsturnată, era o doamnă. Chelia era bărbia ei şi avea pe cap un fel de evantai care era tocmai gulerul. Era veche, veche… Tata era povestitor de vise, iar mama era tălmăcitoare de vise. Eu nu visez, nu-mi place să visez. Uit imediat ce am visat. Voit.

   – De ce?

   – Pentru că nu visez ce-aş vrea.

   – Pe tata când l-aţi văzut ultima dată?

   – L-am văzut într-un camion care-l ducea de la tribunal la Văcăreşti. Era după ultima condamnare, chiar în faţa bisericii Domniţa Bălaşa.

   – V-a făcut vreun semn?

   – Da, mi-a făcut cu degetul, ameninţător. Pentru că era supărat pe mine.

O dimineaţă ceţoasă şi rece

   Mircea-Aurel Vulcănescu s-a născut la 19 februarie/ 4martie 1904; tatăl, Mihail Vulcănescu, era inspector financiar la Pieleşti (Dolj); mama, Marioara (n. Tomescu), era casnică. Îşi va începe studiile universitare în toamna anului 1921, înscriindu-se, simultan, la Facultatea de Litere şi Filosofie şi la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti; are ca modele spirituale pe Dimitrie Gusti şi Nae Ionescu. Licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie şi al Facultăţii de Drept în 1925, va pleca în acelaşi an la Paris pentru continuarea studiilor – sociologie, economie, drept – şi pregătirea tezei de doctorat. În Franţa, asistă la cursurile de filosofie religioasă ţinute de N. Berdiaev şi J. Maritain.

   În 1928, a revenit în ţară şi, cunoscându-l pe Dimitrie Gusti, participă la campaniile de studii monografice conduse de acesta. Tot profesorul Gusti îl va numi asistent la Catedra de Sociologie şi Etică. Ulterior, când va ocupa funcţii importante în aparatul de stat, nu va uita niciodată de prima lui dragoste: Catedra. Până în 1944, a continuat să ţină seminarii şi cursuri pe teme de etică. Va preda la Şcoala Superioară de Asistenţă Socială (cursuri de economie politică şi ştiinţe juridice), la Şcoala Superioară de Statistică (cursuri de statistică morală). Este numit director general al Direcţiei Vămilor (1936), apoi director al Datoriei Publice (1938). Găseşte însă timp pentru publicistică, recomandă colegi de generaţie pentru funcţii importante în străinătate (mulţi dintre ei, români numai în declaraţiile oficiale, vor uita apoi şi că l-au cunoscut!). Este unul dintre redactorii revistei „Criterion“, semnând alături de Ion Cantacuzino, Petru Comarnescu, Mircea Eliade, Constantin Noica şi alţii; în 1932, devenise membru activ al Asociaţiei de Arte, Filosofie şi Litere „Criterion“. La 20 februarie 1938, când regele Carol al II-lea decretează o nouă constituţie, Mircea Vulcănescu, deşi era director al Datoriei Publice, va fi unul dintre cei 277 de cetăţeni din Bucureşti care votează – vot deschis! – împotriva textului constituţiei.

   În august-septembrie 1940, a făcut parte din comisia mixtă româno-bulgară pentru retrocedarea Cadrilaterului. În octombrie 1940, ia atitudine deschisă pe postul naţional de radio împotriva Diktatului de la Viena: „Gânduri pentru jalea şi nădejdea ceasului de-acum, cuvinte pentru fratele rămas departe“. În 1941, după ce a fost reprimată rebeliunea legionară, va fi numit subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe, în guvernul condus de Ion Antonescu. În 1942, împreună cu filosofii C. Floru şi C. Noica, iniţiază editarea Izvoarelor de filosofie, seria în care va fi publicat şi studiul său „Dimensiunea românească a existenţei“. După instalarea bolşevismului sovietic în România, toate aceste scrieri vor fi trecute în regim strict secret. De la Răsărit venise „democraţia“ originală! La 23 august 1944, odată cu arestarea lui Ion Antonescu şi demiterea guvernului, revine ca director la Datoria Publică. În mai 1946, în baza Legii nr. 312 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării şi de crime de război, este arestat împreună cu alţi 17 înalţi demnitari ai fostului guvern Antonescu. Este eliberat pentru scurtă vreme – impostorii instalaţi la conducerea ţării aveau nevoie de un consultant în vederea tratativelor de pace care se desfăşurau la Paris! – este închis iarăşi, condamnat la „opt ani de temniţă grea şi confiscarea averii“ şi toată mascarada se reia, conform legii; şi atunci funcţiona „statul de drept“ – cel condamnat de instanţă având dreptul la recurs. La 15 ianuarie 1948, Mircea Vulcănescu susţine în instanţă incredibila lui apărare, „Ultimul cuvânt“ (publicat de Editura Humanitas, în 1992). Sentinţa rămâne însă neschimbată.

   28 octombrie 1952 – o dimineaţă ceţoasă şi rece. Un angajat al penitenciarului, gropar, cărăuş şi grădinar, urcă pe Dealul Robilor, de la marginea Aiudului, unde se afla cimitirul penitenciarului, cu un sac în spate. Mircea Vulcănescu murise în timpul nopţii. Locul unde „s-a depus“ trupul martirului a rămas neidentificat.

„Începutul a fost greu…“

   În închisoare, izolat într-o celulă – „neagra“ Fortului 13 din Zarca penitenciarului Aiud, face un gest neobişnuit: sacrificându-se pe el, salvează viaţa unor tineri aruncaţi în aceeaşi celulă. „Neagra“ era „o încăpere din beci, cumplit de rece şi cu duşumeaua udă“, va povesti mai târziu Sandra de Hillerin, fiica martirului, într-o scrisoare către Ştefan J. Fay (trimisă din Suresnes, Franţa, la 25 mai 1997). „Au fost ţinuţi acolo, după ce înainte fuseseră bătuţi sălbatic cu ciomege şi bastoane de cauciuc, 26 de ore. Până ce, răpuşi de oboseală, a trebuit să se întindă pe jos. Atunci tata le-a spus: «Dacă tot trebuie să murim aici, să-l salvăm baremi pe cel mai tânăr. Să-l culcăm peste trupurile noastre»“. Aşa au şi făcut. Ionel Mociorniţă şi Puiu Teodorescu, doi dintre cei şapte deţinuţi aruncaţi atunci în „Neagra“, au scăpat şi au povestit, peste timp, soţiei lui Mircea Vulcănescu, cele întâmplate.

   – Tata s-a săvârşit în dimineaţa zilei de 28 octombrie 1952. Avea doar 48 de ani…