Acesta este „Mărţişorul“ arghezian –
domeniul de 17.250 m2 intrat în posesia
autorului „Cuvintelor potrivite“ la 10 iunie 1926 (dată la care „potrivirea“
cuvintelor nu se definitivează încă în alcătuire de vers, volumul apărând în
1927). Şi a-nceput „ridicarea“ cuibului în care Arghezi, omul-poet, şi-a durat
„patrie“ literaturii pe care a slujit-o cu credinţă scriind o mulţime de volume
„gândite la o masă dintr-o cameră mică, numai bună pentru reverie“, simţind
cum, cu fiecare filă, i „se plămădeşte cerneala“ şi-i „învie condeiul“.
După mutarea definitivă împreună cu familia
(Paraschiva – soţie, Mitzura şi Baruţu – copii) pe „coasta cu izvoare“ vii,
avea să publice „Flori de mucigai“, „Cartea cu jucării“ (ilustrată de Marcela
Cordescu) – 1931; „Tablete din ţara de Kuty“ – 1933; „Ochii Maicii Domnului“ –
1934; „Cimitirul Buna Vestire“; „Ce-ai cu mine, vântule?“ – 1936; „Hore“;
„Lina“; „Seringa“ – 1940–1943; „Bilete de papagal“ (reunite în volum) – 1946;
„Prisaca“; „Cântare Omului“; „1907“; „Stihuri pestriţe“ – 1954–1957; ca în 1959
să-i apară ediţia bibliofilă „Versuri“.
Tudor Arghezi (1880–1967) împlinise 86 de
ani când a donat statului întreaga proprietate a „Mărţişorului“ – casă, livadă,
prisacă, ba chiar şi coteţul lui „Zdreanţă cel cu ochii de faianţă“, ca şi cum
ar fi vrut, ca orice gospodar cuminte, să-şi pună la adăpost, în ţara limbii
române, avutul simbolizat de „un nume adunat pe-o carte“. La 14 iulie 1967,
poetul s-a aşezat pentru vecie sub iarba din faţa casei – paznic de far pentru
toţi călătorii (nerătăciţi!) prin cuvânt din dor de întoarcere spre propriul
suflet mai bogaţi cu o lumină.
Din 1974, Mărţişorul devine Casa memorială Arghezi, sub egida
Muzeului Naţional al Literaturii Române. De-atunci, generaţii de elevi,
profesori, cititori (sau viitori cititori) păşesc cu sfială pe aleea umbrită de
cireşii în floare – la vremea înfloririlor, cu cercei roşii, rotunzi şi dulci –
la vremea rodirii, cu frunziş odihnitor şi umbros – la vremea jarului din veri,
cu simfonie de culori – la vremea întomnărilor, cu dorul drumeţului obosit de a
ajunge „acasă“ în liniştea „împrejmuită cu aştri“ a casei albe, albind printre
pomi.
Ajunşi în casă – minune! Totul este aşa cum
a rămas de la plecarea Poetului: masa mică de scris îşi aşteaptă „robul“
fericit, cu tocul lângă călimară, cu fila albă pentru poemul care n-a mai
apucat să fie scris. Dar dacă, totuşi...?
Iată şi patul îngust, monahal, în care se
odihnea poetul după lungile vegheri la frontierele largi ale gândului, iată şi
biblioteca (ce pustie trebuie să fie o casă fără cărţi!), fosta cameră a
copiilor (neapărat cu păpuşi), tablouri de artă – pictură, grafică, gravură,
ceramică, fotografii, icoane – un univers întreg a ceea ce a însemnat o viaţă
de om.
Ce-ar mai fi de spus? A, da, Casa-muzeu
Arghezi este primitoare de oaspeţi de marţi până duminică, între orele 10 şi
18, indiferent de anotimp. Să mai adaug şi că vă aşteaptă? Vizitaţi-o, o găsiţi
mereu acolo, în mijlocul livezii de cireşi şi să nu vă miraţi că Poetul nu vă
întâmpină decât prin braţele deschise ale unei cruci. Este modul lui de a rămâne
discret spre a ne lăsa nouă şi celor de după noi bucuria de a descoperi un colţ
de rai cu versul-Dumnezeu.