Oare nu m-am convertit într-un agent de
publicitate a dicţionarului? Chiar agent n-am ajuns, dar susţin o carte
excelentă, cu o difuzare precară (pe net a ajuns la coşul cu reduceri), iar în
continuare, adică până la urmă, încerc o selecţie acceptabilă a unor cuvinte
sau expresii argotice din corpul dicţionarului. Şi încă ceva, chiar dacă mă
confrunt cu o idee preconcepută cu rădăcini adânci: trebuie să probez, să
sugerez, că argoul nu înseamnă în mod iremediabil şi exclusiv un limbaj licenţios.
„Prinţul paradoxului“ – cum era supranumit
Gilbert Keith Chesterton (1874–1936), unul dintre cei mai mari scriitori
britanici de la începutul secolului trecut, cu o operă extrem de vastă –
utiliza frecvent paradoxuri şi dictoane populare, precum şi idei preconcepute
deturnate de la sensul lor. George Bernard Shaw, adversar şi deopotrivă
prieten, scria despre el în Time:
„Era un om de geniu colosal“. Prea puţin tradus în română, G. K. Chesterton a
scris circa 80 de cărţi, mai multe sute de poeme, circa 200 de povestiri şi
peste 4.000 de articole. Într-un eseu dedicat apărării argoului, el afirma:
„Orice argou este metaforă, orice metaforă este poezie“. Chesterton a fost
elogiat de Ernest Hemingway, Graham Green, Franz Kafka, Gabriel Garcia Marquez,
Paul Claudell, George Orwell, Jean Paulhan, Agatha Christie ş.a. Iar Jorge Luis
Borges mărturisea că l-a influenţat profund. Ceea ce nu însemnă că graţie lui
GKC (siglă răspândită) am izbutit să prezint proba decisivă a reabilitării
argoului. Ci doar un fapt bine cunoscut: asimilarea acestuia cu har
scriitoricesc a dus la crearea unor capodopere, unele contestate sau chiar
condamnate (autorii!). Renunţ la referinţe bibliografice şi chiar la evocarea
unor cazuri istorice.
De-a lungul anilor, m-am referit în mai
multe rânduri la argou, slang, jargon şi la alte forme de evadare din
constrângerile limbajului. Nu în căutarea limbii perfecte (strălucitor studiul
lui Umberto Ecco) ci „Pour tout l’or des
mots“, titlul unei cărţi de Claude Gagnière (1928–2003), scriitor francez
care a primit postum (în 2004) premiul Buchiniştilor (prestigios, chiar dacă
alte premii literare sunt mai celebre în Franţa), pentru ansamblul operei sale.
El a fost înzestrat cu harul resuscitării cuvintelor indiferent de rangul lor şi
de limba de circulaţie. În 1999, de exemplu, publica: „Versiculets & texticules: épigrammes, madrigaux, cinq siècles de
poésies fugitives“.
Îmi permit să afirm că afinitatea mea pentru
dicţionarul lui Ioan Matei îşi are izvorul în pasiunea sa pentru punerea în
valoare a ceea ce este valoros, în vastul tezaur argotic.
Cu preţul (riscul) prelungirii acestui
serial, ajung la o incursiune în istoria argoului francez – „le angage vert“. În 1596 şi apoi în
1618, a apărut, la Lyon, cartea intitulată „La
vie généreuse des Mattois, Gueux, Bohémiens et Gagoux“, atât de „năzdrăvană“
încât autorul a rămas necunoscut, pentru că şi-a ales pseudonimul Pechon de
Ruby. Era prima scriere consacrată în întregime vieţii vagabonzilor, vânzătorilor
ambulanţi (aceştia îşi slăveau diversele produse într-un jargon amuzant şi se
află – se ştie – la originea cuvântului „şarlatan“) şi cerşetorilor, deopotrivă
cu jargonul acestora. Mai târziu, în 1629–1630, Oliver Chereau (pe numele său
adevărat) a publicat volumul „Le Jargon
ou Langage de l’Argot réformé“. Aceste două lucrări au pus numeroase
probleme de lizibilitate şi de origine a cuvintelor. Reeditate periodic, până
în prezent, ele au apărut şi în variante modernizate ortografic. Ceea ce pe
mine nu mă încântă, după ce am devenit posesorul a două ediţii din „Essais“ de Montaigne pe înţelesul
cititorului de rând. Din care n-am priceput aproape nimic. Prefer ediţiile
originale, cu note lămuritoare ale unor specialişti. Inclusiv în cazul unor
capodopere precum „Madame Bovary“,
care, după publicarea vastei corespondenţe a lui Gustave Flaubert (şase volume
în Plèiade), apare într-o lumină nouă.
Un tip de argou
francez specific este verlan sau verlouche, în care silabele sau literele
unui cuvânt sunt inversate. După cum menţionează Ioan Matei, acest fenomen este
însoţit uneori de eliziune, un tip de apocopă menit să înlesnească rostirea
cuvintelor. Termenul verlan a fost
creat prin inversarea silabelor din locuţiunea adverbială à l’envers („pe dos“). Cuvintele derivate provenite din verlan se numesc forme verlanizate.
Verlan-ul s-a dezvoltat
îndeosebi după ultimul război mondial, ca limbaj criptic în comunităţile
muncitoreşti şi de emigranţi din suburbiile Parisului. Apoi s-a răspândit în
întreaga populaţie, îndeosebi datorită numeroaselor trupe de interpreţi de rap
francez, dar şi prin contribuţia unor cineaşti. Dicţionarul lui Ioan Matei conţine
numeroase intrări reprezentând forme verlanice ale unor cuvinte. Iată câteva
exemple: pinard (vin) →narpi; mec (ins) →keam; musique →zicum.
Se poate observa, din „mostrele“ de mai sus,
că forma de argou verlan nu reprezintă
chiar un limbaj periferic. Dimpotrivă, unele cuvinte par suportabile chiar de
persoanele mai sensibile. Ceea ce ar explica difuzarea sa rapidă inclusiv în
arondismentele pariziene caracterizate prin preţiozităţi verbale (celebru e
arondismentul XVI, cu un accent îmbibat cu snobism).
Chiar dacă dicţionarul lui Ioan Matei mă
incită la o mai potrivită interpretare a argoului, nu se poate obţine mai nimic
cu argumente excesive pro domo. Întru
disiparea suspiciunilor, l-aş putea cita pe cunoscutul scriitor (poet şi
dramaturg) Matei Vişniec (n. 1956, Rădăuţi), activ, de asemenea, în Franţa,
care, în captivanta sa carte intitulată „Cabaretul cuvintelor. Exerciţii de
muzicalitate pură pentru actorii debutanţi“ (Edit. Cartea Românească, Bucureşti,
2012), scrie: „Ştiţi, noi, cuvintele grosiere, suntem şi foarte înfoiate în
pene... Şi din cauza asta, din când în când, explodăm de râs. Avem capul mare şi
atunci trebuie din când în când să ne facem de cap“. Dar am cam început să
intru în aria de semnificaţii a verbului intranzitiv bagouler, însemnând, printre altele, „a bate câmpii, a o lua pe arătură“.
În această situaţie s-ar potrivi în română „să revenim la oile noastre“, iar în
argoul franţuzesc: „laisser pisser le
mouton“, adică a nu-şi face griji, a aştepta cu calm.
