Încep cu readucerea la lumină a unei
descoperiri aparţinând lui Lazăr Şăineanu (1859, Ploieşti – 1934, Paris), după
ce reputatul lingvist şi folclorist român s-a stabilit, în anul 1900, în Franţa.
Unde, în 1912, publică „Les Sources de
l’Argot ancien“, raportând cazul unui ocnaş supranumit La Hyène, care a datat o scrisoare a sa „Louton, 1842“ (în loc de Toulon), obţinând astfel proba că verlanul începuse să se răspândească în
limbajul infractorilor mult mai devreme decât, îndeobşte, se consideră. Tot în
Franţa, Lazare Sainéan (ortografia numelui său în ţara de adopţie) s-a dedicat
studiului operei lui FranÎois Rabelais, culminând – aş zice – cu „Le langage de Rabelais“ (Paris, 1922).
Sunt convins, numele lui L. Şăineanu este foarte cunoscut, îndeosebi datorită
valoroasei sale opere din ţara natală. Menţionez doar „Dicţionar universal al
limbii române“, publicat de L. Şăineanu în 1896. O capodoperă, un miracol, care
(pentru prevenirea „extincţiei digitale“, un fenomen real) menţionez că, după
1990, a servit (prin ediţia a XI-a revăzută şi adăugită) ca model lexicografic
pentru „Noul dicţionar universal al limbii române“. Am la îndemână ediţia din
anul 2006, elaborată şi redactată de Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica
Radu şi Victor Zăstroiu, apărută la Editura Litera Internţional, 1.676 pp. Cel
mai bun dicţionar general de limbă de la noi, îmi asum aprecierea. Preliminariile
genezei acestui dicţionar sunt complexe, important este rezultatul.
Despre verlan
se poate scrie mult şi bine. Să observăm doar că, deşi rămâne tipic franţuzesc,
existând şi un „Petit lexique Verlan
courant“, el s-a extins, uneori în stare născândă, şi în alte limbi, sub
diferite denumiri. În spaniolă, (Argentina şi Uruguay) se numeşte lunfardo, în bosniacă, croată,
macedoniană şi sârbă – öatrovaèki, în
germană – Kerum. Una dintre cele mai
aprofundate analize a verlanului a apărut în Germania: Natalie Lefkowitz – „Talking Backwords, Looking Forwards: The
French Language Game Verlan“, Günter-Verlag, 1991. Un titlu uşor ironic,
dar ironia îndreaptă moravurile, acolo unde mai e posibil.
Revin la Dicţionarul
lui Ioan Matei, observând că autorul mai menţionează trei specii de argou
recente. • Mai întâi (p. 296) LANG DE
FEU, un tip de limbaj codat folosit în special de tineri pentru a nu fi înţeleşi
de neiniţiaţi. Cuvintele se formează prin introducerea literei f la începutul fiecărei silabe şi prin
preluarea silabei anterioare. Iată două exemple: bonjour → bonfonjourfour;merci → merfercifi. Această „limbă de foc“, vorbită rapid, cum au obiceiul
francezii, asigură criptarea mesajului. • A doua specie (p. 298), LARGONJI este un tip de argou care constă
în înlocuirea de consoane cu litera l
şi mutarea consoanei înlocuite (sau a grupului) la sfârşitul cuvântului. Este
vorba de un cod care îşi are originea în argoul anumitor profesii, mai exact
reprezintă „l’argot des bouchers“. În
Franţa, măcelarii sunt aproape o castă, deoarece, spre a-şi căuta la bouffe (s.f. – în argou: potol, crăpelniţă, haleală, hrană),
francezul obişnuit trece aproape zilnic la une
boucherie (măcelărie, unde se poate găsi şi carne de cal, la vedere, pentru
cine doreşte) şi chez le boulanger
(brutar-patisier), care oferă nu numai clasica baghetă, ci şi o sumedenie de
produse de patiserie. Cele două meserii, boucher
şi boulanger, deşi mult apreciate, nu
scapă de argoul franţuzesc, chiar dacă sunt tratate cu o oarecare blândeţe.
Revin la LARGONJI, care, deoarece este relativ uşor de decodat, în practică a
fost complicat prin adăugarea unor sufixe cum ar fi: -ic, -iche, -uche. LARGONJI este el însuşi
rezultatul unei astfel de transformări aplicate cuvântului jargon. Exemple date
de autor: café → laféquès; prince → linspré; borgne → borgnebé; pou → loupaque. Pentru francofilii nefrancofoni: borgne = chior, dar şi prost întreţinut, cu aspect jalnic, fig.
suspect; pou = păduche, Pediculus humanus capitis, pentru că mai
vieţuiesc şi alte specii, chiar şi în arondismentele pariziene şic. În argoul
franţuzesc, pou – s.m. poate avea
sensuri extrem de diferite: calorifer, învelitoare, saltea, gagică, iubită,
metresă, concubină, amantă. El este inclus şi în multe expresii. De ex.: fier/orgueilloux comme un pou – mândru, ţanţoş
ca un cocoş (evident, nu e vorba despre faimosul cocoş galic, un simbol francez), plin de el, arogant. Sau: moche comme un pou – bocciu, urât ca
dracul. Am lăsat la o parte alte expresii, pentru că mi-am amintit de puce, s.f. = purece, s.f., insectă
dezagreabilă, dar cu un potenţial argotic considerabil. Încep uşurel cu puce – pitic, piticanie, persoană scundă.
Expresii: sac à puces – pat; secouer les puces à qqn – a muştrului/a
certa pe cineva; avoir la puce a
l’oreille – (titlul unei comedii celebre) – a fi bănuitor/neliniştit/neîncrezător.
Alt exemplu, cu răsunet inclusiv medical: de când francezii au inventat, la
solicitarea IBM Franţa, în 1954, cuvântul ordinateur,
ei au evitat adesea terminologia engleză din domeniu. De ex. cip, s.f. în română, provine din engl. chip (aşchie, bucăţică), dar în fr. se
utilizează puce. În continuare, puce ne îndreaptă către argoul cam crud:puceau – s.m., adj. m. (fam.) însemnă
fecior, flăcău, iar pucelle, s.f.,
adj. (tot fam.) fecioară, virgină. Mai departe: pucelage, s.m. (fam) virginitate, feciorie. Până la punctul
culminant mai avem un pas: perdre son
pucelage – a-şi pierde virginitatea. Şi ajungem la verbul tr. dépuceler, înşelător şi crud, cu următoarele
semnificaţii: 1) a dezvirgina, a deschide, a desface; 2) a da gaură, a deschide
(inclusiv sticla), a desface, a destupa (p. 177). În consecinţă, acest verb
impune precauţii deosebite în utilizare, spre prevenirea gafelor.
În fine, o variantă a tipului de argou
anterior este LOUCHÉBE sau LOUCHÉBEM (p. 306). Sub denumirea sa completă „largonji des bouchéars“ – „argoul măcelarilor“
– este numele unui tip de argou inventat de măcelarii din Paris şi Lyon în
prima jumătate a secolului al XIX-lea. Fiind o aplicaţie specifică a argoului largonji, a pierdut teren o dată cu
trecerea anilor. În procesul de creaţie lexicală, cuvintele sunt formate prin
mutarea primei consoane a cuvântului la sfârşit şi adăugarea unor sufixe (de
ex.: -ème, -ji, -oc, -muche) şi a literei L la începutul fiecărui nou cuvânt. LE LOUCHÉBEM reprezintă
îndeosebi un limbaj oral, de aceea ortografia este foarte frecvent fonetizată.
Adică, în contradicţie cu limba franceză. Şi azi măcelarii utilizează jargonul
lor în comunitate. Câteva exemple: client
= lieuclès; boucher = louchébem; combien (cât, cât costă) = lombienquès; femme = lomfé sau lambdé (lambdé înseamnă une dame,
adică o adevărată doamnă); garÎon = larsonquès; porc = lorpic; monsieur = lesieumic; pardon = lardoupem; sac (pungă) = lacsé.