Nu cu mult timp în urmă, aproape de
cunoscuta Bibliotecă Dudian, pe strada Armenească, la numărul 13, în prezenţa ES
dlui Hamlet Gasparian, ambasadorul Republicii Armenia în România, şi cu
participarea invitatului special dr. Hayk Demoyan, director al Institutului şi
Muzeului Genocidului din Erevan, a fost inaugurat Centrul Cultural Armean din
Bucureşti. În această nouă ambianţă, a avut loc lansarea cărţilor „Genocidul
armean“ de Nikolay Hovhannisian (traducerea: Tacuhi şi Madeleine Karacaşian) şi
„Patru ani sub semilună“ de Rafael de Nogales (traducerea: Sergiu Selian).
Genocidul armean ne invită mai întâi
să zăbovim asupra termenului de „genocid“. De la bun început, se face trimitere
la Convenţia adoptată la 9 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Naţiunilor
Unite, ce prevede că „Genocidul constituie o politică al cărei scop este
distrugerea grupurilor de populaţie din pricina apartenenţei lor naţionale,
etnice, rasiale sau religioase, precum şi prin asasinat sau prin lovituri date
integrităţii fizice şi mentale a membrilor grupului“. Pe de altă parte, se
precizează, „noţiunea mai cuprinde subordonarea intenţionată a grupului unor
condiţii de existenţă urmând să antreneze distrugerea fizică totală sau parţială,
măsurile având în vedere – împiedicarea naşterilor în sânul grupului,
transferul forţat al copiilor de la un grup la altul etc.“. Creatorul
termenului „genocid“, juristul polonez de origine evreiască Raphael Lemkin, „a
pornit de la Genocidul Armean din Imperiul Otoman din timpul Primului Război
Mondial şi de la Holocaustul evreilor din Germania din timpul celui de al
Doilea Război Mondial“. Secolul XX – spune autorul – „a intrat în istorie ca
secol al genocidurilor“. Ele nu mai sunt, deci, simple întâmplări, ci reprezintă
un fenomen care a intrat, de altfel, în aria de preocupări ale ştiinţei. Noua
ramură ştiinţifică, genocidologia, „în urma unor cercetări aprofundate asupra
mai multor popoare“, a elaborat concepte noi, precum „stat suicidar“ sau
„societate suicidară“.
În ce-l priveşte, Nikolay Hovhannisian, fost director, acum consilier al Institutului
Naţional de Studii Orientale de pe lângă Academia Naţională de Ştiinţe a
Armeniei, declarat, în 2009, unul dintre cei „100 savanţi de top“ ai lumii, ne
previne că „studiul prezent nu-şi propune să facă lumină asupra tuturor
aspectelor Armenocidului“, ci doar „să prezinte nearmenilor“, în mare şi
succint, „cauzele primului genocid al secolului al XX-lea, cauzele, proiectele şi
obiectivele politice şi etno-naţionale ale acestei crime comise de către Junii
Turci, formele şi metodele folosite pentru executarea ei, consecinţele, precum şi
poziţia marilor puteri şi problema responsabilităţii lor“.
Genocidul armean – sau Holocaustul
armenilor, sau Masacrul armenilor, sau „Marele Rău“ sau „Genocidul uitat“ –
are, de fapt, două etape distincte: prima a fost campania sultanului Abdul
Hamid II, din perioada 1894–1896, iar a doua a fost deportarea şi uciderea a
aproape două milioane de armeni de către guvernul Junilor Turci, între anii
1915 şi 1916. Mai mult decât primul, cel de al doilea episod este comemorat de
către armeni la 24 aprilie şi e Genocidul
total. De el se ocupă, în principal, şi Nikolay Hovhannisian. Pentru
„cititorul nearmean“, autorul procedează metodic, pornind de la un sumar
istoric şi geografic al Armeniei, cu podişul armean, cu lacurile, cu masivul
Ararat, cu Tigrul şi Eufratul, cu trăsăturile şi identitatea locuitorilor;
urmează cucerirea Armeniei occidentale de către Imperiul Otoman, situaţia
administrativă, juridică, politică, naţională şi socioeconomică a armenilor din
Imperiul Otoman. În centrul atenţiei este adusă „chestiunea armeană“, etapele
desfăşurării ei, cu tentativele de asimilare etnică şi religioasă. Guvernul
Junilor Turci (care se vor dovedi naţionalişti fanatici, deghizaţi) intră în
scenă cu sloganurile Revoluţiei Franceze: „Libertate, Egalitate, Fraternitate“.
Apoi, lucrurile au prins să se clarifice: guvernanţii voiau „naţiunea turcă pură“. Apăruse şi teama că armenii ar
putea să se alieze cu Rusia, rivala de secole a otomanilor, pentru supremaţia în
Peninsula Balcanică şi în Caucaz. Rusia şi Franţa îi sprijineau pe armeni.
Justificându-şi actele ca reacţie la astfel de ameninţări, Junii Turci au
trecut la execuţii şi deportări masive. Peste 1.200.000 de persoane au murit de
foame şi de boli.
În lucrarea Genocidul armean, armenii de astăzi par trişti şi nemulţumiţi: cu
toate că lucrurile sunt îndeobşte cunoscute şi, după cum spunea şi istoricul
libanez Moussa Prince, „Armenocidul a fost genocidul cel mai genocidar“, pentru
acest Holocaust „n-a existat, însă, niciun proces de la Nürnberg“.
O prezentare
impresionantă a debutului unui secol „suicidar“, într-o limbă română exemplară,
ce poartă amprentele unor traducători de elită, apropie cititorul nearmean de
pulsul şi suferinţele armenilor.