Sunetul muzicii şi vocea umană – se spunea că
sunt cei doi stâlpi de susţinere ai radioului. Ai radiogeniei, de fapt. Când
apar zgomotele sau tăcerea, ele pot lesne intra în larga categorie a „muzicii
de fundal“. Vocea gravă, puternică, vocea calmă, joasă, dar atentă şi
binevoitoare e vocea radiofonică masculină, în timp ce vocile „sexului slab“
sunt, de regulă, mai impetuoase, mai calde, uneori chiar dulci, dar publicul
radioascultător nu suportă dulceaţa, zahariseala, cum nu suportă vocea subţire,
piţigăiată, afectată, hipereuforică, arogantă ori mult prea prietenoasă,
tonul ridicat, tonul panicat (toate acestea îndepărtează puternic pentru că sună
fals şi, de obicei, mint). Radiogenia nu suportă nici abaterile de la gramatică
şi de la rostirea corectă. (Apropo: „pe surse“, aflăm că la Radio România a
început o îndreptăţită campanie pentru selecţionarea şi promovarea celor mai
bune „voci“.) Împreună cu muzicalitatea vocii umane, muzica propriu-zisă împărăţeşte
înalta realitate sonoră, cea care intră prin auz, ca apoi să farmece şi să
însufleţească sau chiar să incendieze gândirea, imaginaţia, creativitatea.
Mult prea puţin este luată în consideraţie,
însă, pentru a fi utilizată benefic, puterea vindecătoare a vocii umane radiofonice
şi a muzicii transmise la radio. Aşa se întâmplă, de fapt, şi în viaţă, în relaţiile
medic – pacient, unde muzicalitatea cu impact vindecător pare a fi un lux
pentru unii şi o aiureală pentru alţii. Meloterapia, totuşi, are vocaţie de
aliat al medicului. Am vizitat posturi de radio „de spital“ şi m-am convins de
asta. Din păcate, nu erau posturi din România, ci de la „alţii“. Un post de
radio pentru publicul larg, pentru publicul aşa-zis sănătos, audiat în timpul
unor zile şi nopţi intraspitaliceşti, este cu totul altceva – ca eficacitate
terapeutică – decât un post de radio local, care aparţine unui spital anume şi
nu spitalelor în general. Dar până la a avea radiouri „de spital“, avem, iată,
în fiecare week-end, câte o binecuvântată revărsare de muzică pe toate
posturile de radio, fie ele private sau publice.
Pe un post FM se transmit, de pildă, „Poveşti
cu cântec“, o emisiune cu… dar nu vă spun cu cine anume, pentru că tocmai l-am
auzit pe talentatul realizator informându-şi, cu toată seriozitatea,
invitatul în studio, „pe repede înainte“ cum se spune (expresie preluată de la
rulatul şi derulatul benzilor de magnetofon, pentru a caracteriza o vorbire
precipitată), cum cei din formaţia X (în loc să se producă) „s-au reprodus“ pe
scenă. Am căutat pe internet un înţeles de ultimă secundă al termenului şi l-am
găsit tot pe cel vechi: se reproduc canarii, câinii, delfinii, râmele şi mulţi
alţii. A se reproduce poate însemna: „1. A se produce din nou; 2. (în cazul
fiinţelor vii) A-şi mări numărul de exemplare ale speciei prin generare; a se
perpetua prin generare; a se înmulţi; a prolifera“.
Invitatul era
un interpret serios, cultivat, cu gândire profundă, dar nu părea să fi sesizat
exprimarea gazdei. Mai târziu, urma să ne spună şi dânsul că munceşte „doişpe
ore pe zi“ în loc să muncească „douăsprezece“ ore pe zi, dar i se iartă, pentru
că, într-adevăr, munceşte mult şi afirmă cu toată convingerea că „un muzician
bun câştigă mulţumitor, adică poate trăi doar din muzică în România“. A mai
spus şi că nu avem decât un singur interpret de muzică folk, ceilalţi fac
„muzică ambientală“. De ascultat. 
