Oricât de bun fizionomist m-aş închipui, conştient
fiind totuşi de posibile erori, când am avut plăcerea de a-l întâlni pe semnatarul volumului „Parfum de
vremuri“, nu mi-am dat seama că mă aflu în faţa unui umorist, ci doar a unui
autor de memorii. O bănuială, e adevărat, m-a încercat prin 2010, primind
volumaşul „Când medicina e neputincioasă“ – cele două cărţi fiind recenzate în
„Viaţa medicală“. Cu TABLETE FĂRĂ REŢETE,
cărţulie apărută spre finele anului trecut, la Editura Brumar, am realizat
eroarea de „diagnostic“. Una dublă! Dar, de ce le săvârşisem? Într-atât de
numeroase şi copleşitoare erau activităţile autorului, prof. dr. Dan V. Poenaru, figurând în strivitorul său curriculum vitae – chirurg-ortoped,
profesor universitar, prorector al universităţii de medicină de pe malul râului
Bega, om politic, fost secretar de stat în Ministerul Sănătăţii, coordonator de
tratate şi redactor-şef al unei reviste de specialitate, inovator, distins cu
premii, decorat şi onorat de recunoaşterile unor academii savante etc. (aşadar,
tot lucruri „serioase“) –, încât pe domnul sobru şi grav din faţa mea nu l-am
putut asocia cu cineva care, în momente de tihnă (când vor fi fost acelea?), se
aşază la masa de scris şi compune, cu talent şi îndemânare scriitoricească,
schiţe („tablete“) cu haz. Adevărate sută la sută sau „ficţionalizate“. A doua
impardonabilă greşeală: umorul e treabă grea, deci pentru oameni „serioşi“,
cazul autorului, care mai întâi trebuie să aibă harul de a-l depista acolo unde
alţii nu-l sesizează, apoi priceperea de a-l transforma într-o categorie
estetică, în speţă, cea concretizată în scris (de la schiţă la roman ori piesă
de teatru). Mari scriitori românii au demonstrat-o cu prisosinţă: Caragiale, Muşatescu,
Brăescu, Teodor Mazilu, Ion Băieşu, Marin Sorescu ş.a.m.d. Ba, la nivel „populaţional“,
simţul umorului, epigrama născută pe căi naturale, gluma spontană de circulaţie
orală imediată, hazul de necaz – mai
ales – sunt, nu-i aşa? trăsături specific naţionale.
În blisterul cu vreo duzină de tablete
(acestea „compensate“ într-un spor de bună dispoziţie), la care se adaugă tot
pe atâtea concentrate grafice de umor – desene executate de maestrul Ion Barbu – multe situaţii de viaţă, mai
de demult ori din prezent, care în cruda realitate inspiratoare ar cam fi de...
plâns (inechităţi sociale, repercusiunile industrializării forţate asupra
familiilor din mediul rural, birocraţia, necinstirea naturii înconjurătoare,
apatia unor aleşi administrativi la rezolvarea urmărilor unor calamităţi etc.)
sunt satirizate, provoacă zâmbet ori un irepresibil râs. Cu efect (dorit)
curativ. Efect de care, urmărind treburile din „cetate“, am început să mă
îndoiesc. Dar, ca în medicină, pentru succesul terapiei, tratamentul trebuie să
fie – uneori – îndelungat şi condus cu răbdare... Scriu aceasta ca să mă arăt
optimist!
„Întâlniri cu ai noştri bravi compatrioţi
români“ şi „Întâmplări adevărate“ sunt (două capitolaşe) însemnări „nostime“
(de această dată, nu chiar) din călătoriile autorului în străinătate, unele cu
automobilul „Dacia“ (prin 1979), altele acum. O citez pe cea mai scurtă dintre
ele, extrem de actuală însă, după cum oricine a putut să constate.
Pe un cunoscut bulevard parizian, autorul stă
de vorbă, la o masă, cu prieteni. Abia aşezaţi, „lângă noi s-a şi înfipt un puşti
bruneţel“: „– Daţi-mi şi mie doi euro! –
Da’ pentru ce trebuie să-ţi dau eu ţie bani? – l-am întrebat. – În primul rând,
pentru că suntem români şi trebuie să ne ajutăm între noi, mi-a recitat el
dintr-o suflare. Textul acesta nu-l cunoşteam. Suna bine. I-am dat puştiului
doi euro. – Ai fost orientat, nene, mi-a răspuns. Uite, aţi lăsat telefoanele
mobile prea departe de voi. Dacă nu-mi dădeai bani, dispăream cu ele. Să mă fi găsit
voi dup-aia în tot Parisu’...“.
