Când ne gândim la un intelectual, la un om al cărţii, un om de cultură, ne convocăm imagini ale unor personaje statice, onctuoase și sărăcite în spirit ludic. În spaţiul românesc e o adâncă antiteză între tânărul preocupat de carte și cel preocupat de mișcare. „De vină e un tip de prejudecată care face din oamenii care se ocupă de cărţi niște inși castraţi afectiv, care trebuie canalizaţi doar în direcţia literaturii și care nu-și pot permite alte plăceri”, remarca Radu Paraschivescu.

Pofta de joc, spontaneitatea, autenticitatea, trăirile irepetabile, ritmul, armonia, arhitectura umană sunt aspectele pe care le chem în arena aceasta a cuvintelor. De ce e artă reprezentarea unui trup în piatră, dar nu și trupul zvelt și pulsând de viaţă?! Frumuseţea trăită și dinamica trupească îmi sunt revelate în competiţiile sportive, energia, mobilitatea, supleţea și vitalitatea corpului omenesc.

Unde e dovada vredniciei?

Ce-i inspira istoricului Nicolae Iorga victoriile echipei României la Balcaniada din iunie 1933? Echipa de fotbal a ţării sale terminase neînvinsă și câștigase Cupa pentru a doua oară. Textul publicat în Neamul Românesc, central, pe prima pagină, cu titlul „După «victorie»”, transmitea sărbezime și posomoreală. „Să-mi fie permis să nu mă bucur ca toată cealaltă lume de marea victorie pe care a repurtat-o România contra Greciei, Bulgariei și Iugoslaviei”, scria Iorga. 

„Nu înţeleg de ce succesul unor jucători de minge englezească aruncată în aer cu deosebite părţi ale corpului ar putea fi o dovadă a superiorităţii României asupra tuturor vecinilor săi, superioritate aplaudată frenetic de câteva mii de oameni, în frunte cu Prinţul Moștenitor și cu președintele Consiliului, tot așa de entuziasmat de această biruinţă ca și de opera unui învăţat de marea, glorioasa reputaţie a doctorului Marinescu, la a cărui sărbătorire asistau câteva sute de specialiști. Și, mai ales, nu înţeleg unde e dovada vredniciei, fie și în acest brutal domeniu, copilăresc și inferior, a echipei tricolore în fruntea căreia se găsesc, în cea mai mare parte, foarte onorabili minoritari, măcar de origine, ca Dobay, Kotormány și Morawetz. Nu înţeleg – atâta tot. Și am crezut că trebuie să arăt și altora, care poate sunt în măsură să mă lumineze, de ce nu înţeleg ceea ce mi se pare numai o imensă copilărie a unei lumi ușuratice” (an. XVIII, nr. 127, miercuri, 14 iunie 1933, p. 1).

Replica lui Sebastian

Minunată replică a primit Iorga de la Mihail Sebastian, pe prima pagină a Cuvântului, într-un text cu un titlu sugestiv: „Între stadion și bibliotecă”. „Mustrările dlui profesor Iorga ne privesc deci în egală măsură şi ne-ar fi greu să ne ascundem sub anonimatul unei învinuiri generale, pentru a scăpa de justificări. Hotărât, e preferabil să le dăm aceste justificări, atâtea câte sunt şi cum sunt. «O imensă copilărie», sportul? Poate da. Am spune chiar mai mult decât atâta: singura copilărie, ultima copilărie ce mai rămâne. Într-o lume apăsată numai de drame obscure şi obosită de descompuneri latente, e puţin lucru să existe undeva posibilitatea de a evada, de a redeveni simplu, de a reintra în copilărie, de a regăsi bucuria vieţii fizice? Instinctul nostru de joc – ceea ce însemnează în fond necesitatea noastră ireductibilă de poezie, de odihnă, de gratuitate – în niciun alt spectacol nu-şi găsește o mai largă descărcare decât în spectacolul sportului. Nimic artificial, nimic «făcut», schematic şi convenţional aici. Totul e spontan, direct, imediat... 

Sportul însemnează punerea înainte a omului. Este o întreagă moralitate, o întreagă estetică în acest simplu adevăr. E prea ușor să condamni sportul, opunând stadionului biblioteca. Întrebarea este însă dacă un intelectual nu are nimic de învăţat din stadion. Jocul liber, deschis, netrucat, dominat exclusiv de legile obiective ale situaţiei este infinit superior, ca semnificaţie morală, dezbaterilor intelectuale în care atenţia şi falsa abilitate amestecă la fiecare pas adevărurile. Dacă dlui profesor Iorga i-ar fi fost dat să cunoască în activitatea domniei sale știinţifică sau politică numai adversari de loialitatea unui fotbalist, poate că munca i-ar fi fost pe jumătate mai simplă. Oriunde se pot truca valorile şi ierarhiile. Absolut oriunde: în știinţă, în artă, în literatură, în politică. Numai în sport nu. Aici valorile autentice se impun necesar, direct, inevitabil. Aici, reputaţiile se menţin sever prin calităţi mereu dovedite, mereu supuse unui examen permanent. «Cel mai bun» numai în sport izbutește să fie în rândurile dintâi. În toate celelalte activităţi omenești, «cel mai bun» este destinat să crape de foame. Dacă nu ar fi decât justiţia aceasta sumară şi infailibilă, pe care sportul o realizează între oameni, dacă nu ar fi decât spiritul acesta de virilitate simplă, fără ascunzișuri, fără trucuri, şi încă ar fi suficient pentru ca biblioteca să-şi deschidă din când în când ferestre spre stadion” (an. IX, nr. 2923, vineri, 16 iunie 1933, p. 1).

Instinctul de joc și libertate

Nu voi insista pe atacul lui Iorga împotriva mișcării, ci voi dubla pledoaria lui Sebastian cu un fragment din alt text publicat în Cuvântul: „Sportul este manifestarea de viaţă modernă cea mai apropiată de instinctul maselor şi de orientarea timpului nostru, care, eliberat de nenumărate prejudecăţi şi ipocrizii, se îndreaptă spre o viaţă completă, tânără, spontană. Nimic nu răspunde mai direct bucuriei omului în mulţime, curiozităţii lui, naivităţii lui creatoare. Este o dezlegare a instinctului său de joc şi libertate. Sunt în această pasiune admirabile rezerve de energie, pe care acţiunea le poate capta şi le poate face fertile pentru colectivitate” (an. IX, nr. 2921, miercuri, 14 iunie 1933, p. 1). 

În jurnalul său, autorul „Accidentului”, într-o zi de marţi, 28 decembrie 1937, reflectând la experienţele de pe pârtia de schi, nota: „Spuneam azi, după ce reușisem primul exerciţiu de «slalom», că literatura nu-mi va da niciodată o bucurie egală. Și nu minţeam”.