Ce urmează acum? se întreabă Liana Nedescu, până astăzi, timp de şase ani, studentă a Facultăţii de Medicină din cadrul UMF „Carol Davila“ Bucureşti. Cele două examene mari: licenţa şi rezidenţiatul. „Aştept cu nerăbdare următorul tren. Unde va duce, încă nu ştiu sigur, dar pot doar să sper că drumul va fi măcar la fel de interesant ca până acum. Mă pregătesc pentru acest nou început“, mărturiseşte tânăra absolventă, privind în urmă, la experienţa acestor şase ani de Medicină.
Cum să învăţ
Nu cred că mă înşel prea tare atunci când
spun că şocul primei sesiuni a fost destul de mare pentru toată lumea, mai ales
că am avut de învăţat, pentru un singur examen, aproape tot la fel de mult cât învăţasem
în tot liceul, pentru toate materiile. Dar, dacă la început totul părea greu şi
laborios, lucrurile au devenit din ce în ce mai uşoare de-a lungul anilor, căci
mintea a învăţat să acumuleze din ce în ce mai mult. În fond, acesta este şi
rolul principal al oricărei facultăţi – să te înveţe să înveţi, să îţi educe
mintea încă necoaptă să accepte că un tom de sute de pagini poate fi, cu uşurinţă,
asimilat.
Mii de
pagini
Este clar că volumul de învăţare pentru
medicină este enorm. Unele dintre informaţiile acumulate sunt vitale (la
propriu), altele nu îmi vor mai folosi niciodată, dar de un lucru sunt sigură:
nici măcar un rând din tot ce am învăţat nu a fost în van. Totul s-a aranjat
cumva în marele puzzle al minţii mele. Am auzit multă lume spunând că, la sfârşitul
facultăţii de medicină, nu trebuie decât să ştii unde să deschizi cartea. Eu
cred că nu e chiar aşa. Consider că trebuie să fi rămas măcar cu elementele
„vitale“, cu capacitatea de a face o deducţie educată pe baza a ceea ce ai învăţat,
şi, poate cel mai important, cu îndrăzneala de a admite că ai nevoie, în multe
situaţii, să te mai uiţi şi într-o carte.
Uşile
nu se deschid degeaba
Pe parcursul acestor şase ani, am avut ocazia
să particip la diverse proiecte de voluntariat, şcoli de vară, congrese,
activităţi de cercetare. Am vieţuit, parcă, gândindu-mă doar la cât de
important este să-mi trăiesc clipa. Poate că nu am avut o direcţie prea clară,
dar de un lucru am fost sigură: dacă pot să învăţ ceva nou implicându-mă în
această activitate, ar fi bine să o fac, aşa că am încercat să mă implic în cât
mai multe, să-mi ocup tot timpul, având în permanenţă impresia că multe dintre
lucrurile pe care le făceam nu se vor mai ivi poate niciodată ca oportunităţi.
Am încercat, aşadar, să aplic la cât mai multe burse, să citesc cât mai mult, să
fac cât mai multă practică la patul bolnavului. Acum, uitându-mă înapoi, îmi
dau seama că nu am realizat, poate, nimic concret, dar că am făcut multe
lucruri care au contat pentru mine. Cred, pe scurt, că am învăţat că experienţa
contează şi că în facultate este foarte important să acumulezi deschidere în cât
mai multe direcţii, până îţi dai seama care este, în fapt, calea potrivită
pentru tine. Sunt convinsă că doar profitând de privirea largă pe care ţi-o oferă
toate aceste oportunităţi din facultate poţi să-ţi formezi o idee clară despre
ce doreşti să faci mai târziu în viaţă.
Viaţa
nu e întotdeauna dreaptă
Acum şase ani, când am intrat la facultate,
am fost întrebată: cum crezi că o să te descurci cu sângele? Ei bine, cu sângele
nu am avut nicio problemă. Nici cu disecţiile din anul I. Pentru mine, cea mai
grea încercare din facultate a fost întâlnirea cu moartea. Prima oară când am văzut
un pacient murind eram în anul III, în Franţa, în stagiul Erasmus. Rămăsesem într-o
gardă la chirurgie, în acea noapte, când medicul a fost chemat să înştiinţeze
familia unui pacient comatos de 85 de ani, cu multiple comorbidităţi, că le
aparţine decizia de a interveni pentru a repara o ruptură esofagiană complicând
o endoscopie, întrucât riscurile intervenţiei erau foarte mari. Familia a decis
că nu doreşte intervenţia chirurgicală. În acel moment, nu am putut să înţeleg
cum au putut medicii aceia să accepte că nu mai pot face nimic. Îmi aduc aminte
că i-am întrebat ce urma să se întâmple. Răspunsul m-a lăsat fără glas: „O să aşteptăm,
pur şi simplu“. Nici după multe ore de gardă la SMURD nu mi-a fost mai uşor să
văd oameni murind. Şi, sincer, nu cred că îmi va fi vreodată uşor, dar cred că
am ajuns să accept că, uneori, soarta pacienţilor chiar nu depinde de medici.
Toate
lucrurile au un timp al lor
De-abia în anul şase, în stagiul de medicină
legală, am înţeles de ce la anatomie cadavrele erau formolizate şi acoperite întotdeauna
pe zonele pe care nu le studiam: cred că şocul de a vedea totul expus aşa, ca
la o autopsie, ar fi fost prea mult pentru copiii care eram atunci. Faptul că
am făcut medicina legală de-abia în ultimul an a reprezentat pentru mine închiderea
unui drum iniţiatic – dacă am putut rezista, în cele din urmă, la aşa ceva, înseamnă
că începem, poate, să fim gata pentru ce urmează. Tot astfel, niciuna dintre
materiile anilor clinici nu ar avea sens fără cunoştinţele de bază ale primilor
trei ani, deşi am avut momente, mai ales în primii doi ani, când nu înţelegeam
de ce trebuie să învăţăm toate acele noţiuni descriptive, ce nu păreau a avea încă
vreo legătură cu ce credeam că se învaţă la medicină, şi anume să vindeci
oameni.
Ce
urmează acum?
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe