În 1986, grupul Gheorghe Benga, în România, şi
în 1988 grupul Peter Agre, în SUA, au descoperit aquaporinele. Conceptul
canalelor pentru apă a fost elaborat şi demonstrat de Gheorghe Benga cu ocazia
descoperirii aquaporinei 1 (AQP1) în 1986. Semnatarii lucrării princeps,
germinale, au fost Gheorghe Benga, Octavian Popescu, Ioan Victor Pop şi R. P.
Holmes (Biochemistry 25, 1535, 1986). Conceptul s-a dovedit valabil
pentru toate organismelor vii, animale şi vegetale: apa este transportată (fără
electroliţi) ,,prin canale specifice, constituite din aquaporine“. Structura
chimică detaliată a aquaporinelor a fost descifrată de Peter Agre: câţiva ani
mai târziu, în 2003, acestuia i s-a decernat Premiul Nobel pentru chimie (nu
pentru Fiziologie şi Medicină).
Al doilea congres mondial al
proteinelor canalelor pentru apă – aquaporinele (6–8 mai 2015,
Cluj-Napoca) a atras un grup prestigios de specialişti internaţionali, cu
contribuţii recunoscute şi confirmate în acest domeniu al biologiei moleculare.
Congresul l-a consacrat încă o dată pe profesorul Gheorghe Benga (foto)
drept fondator al aquaporinologiei.
Să enumerăm: au susţinut conferinţe plenare
B. H. Jen (Detroit), descoperitorul porosomilor, organite subcelulare care
asigură secreţia produşilor activi sintetizaţi de celule; S. Sasaki (Tokio), care
a studiat aquaporina 2 (AQP2) din nefron; K. Ishibashi (Tokio), care a
dezvoltat cercetări pe aquaporine cerebrale; T. Nakada (Nigata), care a arătat
intervenţia aquaporinelor în formarea lichidului cefalorahidian şi a studiat
drenajul amiloidului prin LCR cu posibile implicări în patogenia bolii
Alzheimer. O nouă cale de dezvoltare conceptuală a aquaporinologiei au adus-o
descoperirea aquagliceroporinelor (hepatice) şi studiul aquaporinelor din
mediul vegetal, domenii care au avut reprezentanţii lor la acest congres
mondial: U. Laforenza (Pavia) şi A. Yool (Adelaide) şi, respectiv, F. Chaumont
(Louvain) şi Xuejun Li (Beijing).
Aplicaţia clinică cea mai spectaculoasă în
dovedirea rolului aquaporinelor în practica medicală a fost descoperirea unui
sindrom poliuric polidipsic cauzat de AQP2: diabetul insipid nefrogen produs de
defectul genetic de AQP2. Totuşi, şi în patologie, prima implicare intuitivă a
rolului aquaporinelor a fost în patogenia epilepsiei copiilor, lucrare
publicată tot de grupul Benga, ca o cercetare translaţională, în revista Nature
(Membrane defect affecting water permeability in human epilepsy, Benga G,
Morariu V, 1977, 265, 5595:636), cercetare efectuată pe pacienţi exploraţi
clinic de dr. Ileana Benga.
Congresul de la Cluj-Napoca nu a fost o
reuniune de istoria medicinii, ci o actualizare a progreselor obţinute în
ultimii patru ani în aquaporinologie, prezentate de savanţii care s-au
consacrat acestui domeniu. Dar congresul a fost şi o dovadă a solidarităţii
oamenilor de ştiinţă atunci când se discută recunoaşterea unei descoperirii de
valoare pentru medicină şi fiziologie; importanţa aquaporinelor a permis selecţionarea
acestei descoperiri pentru a se acorda un premiu Nobel. Locul şi rolul fiecărui
savant care a contribuit merită a fi clar şi larg recunoscut.
În istoria medicinii, priorităţile nu sunt
întotdeauna reflectate de un premiu, deoarece, în acordarea lor, se apreciază
aspecte diferite ale aceleiaşi descoperiri. În endocrinologie, spre exemplu,
uneori nu a fost premiat cel care a elaborat şi demonstrat conceptul, ci cel
care a adus (ulterior) dovezile biochimice cele mai convingătoare. Spre
exemplu, Gr. T. Popa a descoperit sistemul vascular port hipofizar, o piatră
unghiulară în neuroendocrinologie, şi a devenit membru corespondent al
Academiei Române, nu a luat niciun premiu. Colaboratorul său, Geoffrey Harris,
a elaborat şi demonstrat conceptul controlului hipofizei de către hipotalamus
prin intermediul circulaţiei portale; pentru acest concept al controlului prin
chimiotransmisie sanguină a sistemului endocrin de către sistemul nervos, a
fost înnobilat de ţara sa, dar nu i s-a decernat un premiu. Chimistul polonez Andrzej
Viktor Schally şi medicul francez Roger Guillemin, care au izolat LHRH şi TRH
au primit Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1977) pentru dovada
finală asupra conceptului neurochimiotransmisiei sanguine. Istoria ştiinţei
medicale va consacra, fără îndoială, pe Gheorghe Benga drept descoperitorul
primei proteine a canalelor pentru apă, numită ulterior aquaporina 1 (AQP1) şi
prioritatea savantului român în elaborarea şi demonstrarea conceptului existenţei
în biologie a unor canale inframicroscopice exclusive pentru apă, diferite de
canalele pentru ioni. Desigur, recunoaşterea socială printr-o premiere are
rolul ei în viaţa omului, a cercetătorului, independent de istoria ştiinţelor.
Un cuvânt pentru Universitatea clujeană de
Medicină şi Farmacie, unde Gheorghe Benga a lucrat şi a adus dubla contribuţie
în medicină: existenţa canalelor pentru apă şi localizarea lor în proteine
transmembranare specifice, aquaporinele. Rectorii UMF „Iuliu Haţieganu“
Cluj-Napoca l-au sprijinit pe colegul lor atât de talentat şi colectivul lui
până la momentul consacrării, parafrazând, fără să exagerăm, până a devenit
nestematul din coroana universităţii clujene. Apoi, eroul nostru a trebuit să
ia calea „pribegiei“ în alte universităţi din ţară. La acest congres, în sală,
au participat rectori de la alte universităţi, care l-au primit sau care îi
propun colaborări. Ei au participat şi au vorbit la deschiderea lucrărilor
congresului aquaporinelor, deşi profesorul Benga nu le-a adus Premiul Nobel
(condiţie pusă formal de universitatea „mamă“ ca să-l menţină în comunitatea
universitară pe postul de profesor titular). Semnalul dat de Academia Română,
care l-a primit pe Gheorghe Benga între membrii săi, nu a fost suficient pentru
ca o universitate să consolideze un colectiv de cercetare de prestigiu, acolo
unde s-a format. Se cheltuiesc milioane „europene“ pentru zidurile unor centre
de „excelenţă în cercetare“ şi ne întrebăm dacă nu sunt dificultăţi în a găsi
oamenii de excelenţă pentru a face cercetare între aceste ziduri. Oare nu am
putea investi fonduri nerambursabile nu numai în administratori, ci şi în
cercetători? La al 16-lea congres mondial de istorie a ştiinţei (Bucureşti,
1981), a fost prezentată comunicarea: „Breakthrough in neuroendocrinology by
Romanian scientists“. Una dintre concluzii a fost că, adesea, viaţa adevăraţilor
savanţi (vezi Nicolae Paulescu, Grigore T. Popa) s-a terminat tragic. Cred că
nu este de dorit să actualizăm aceste concluzii. UMF Cluj-Napoca poate fi încă
de acum mândră de unul dintre membrii săi, profesorul Gheorghe Benga.
Al doilea congres mondial al proteinelor
canalelor pentru apă a avut mare succes. Acest univers, deschis în urmă cu 30
de ani prin descoperirea primei aquaporine, cuprinde deja peste patru sute de
proteine specifice, înrudite, care formează canale pentru apă în mediul viu,
animal şi vegetal. Unele aquaporine îşi exercită funcţia numai la comandă
hormonală; absenţa unor aquaporine, prin defecte genetice, generează boli;
structura aquaporinelor şi mecanismul transportului apei „pure“ este un exemplu
preluat de bionică şi de tehnologie. Se fac inovaţii ca să se poată obţine apă
potabilă din oceane sau din ape reziduale pornind de la modelul biologic (vezi
grupul din jurul altui cercetător român, Mihail D. Bărboiu, la Institut
Européen des Membranes, Montpellier).
Existenţa aquaporinelor şi transportul apei
prin membranele biologice din lumea vie va determina rescrierea fiziologiei şi
fiziopatologiei umane în puncte esenţiale. Ne bucurăm că acest nou domeniu,
plin de perspective, aquaporinologia, a fost deschis de Gheorghe Benga şi de un
grup de intelectuali români, care gândesc şi lucrează în această ţară.