Sfârșitul
lunii decembrie vine ca un anotimp al speranței, al celei care apune și al
celei care stă să se nască, plină de nădejde. Sunt zile când, alături de cei
dragi, ne adunăm spre a ne bucura împreună de clipe frumoase menite să ne ajute
să intrăm în spiritul sărbătorilor.
Moș
Nicolae e întotdeauna cel care începe vestirea bucuriei pentru mari și mici,
venind cu primele daruri ale iernii. La Institutul Italian de Cultură ne-a adus
o expoziție de pictură de care vom avea parte până la 15 ianuarie, anume aleasă
pentru a ne apropia de inocența copilăriei și de lumea cu posibilități
nemărginite a visurilor. „Călătorie onirică” este provocarea vizuală lansată de
artista Emma Anticoli Borza, pictoriță, ilustratoare și designer, care de ceva
timp a ales să trăiască la București, considerând capitala noastră un loc
deosebit de prielnic pentru tot ceea ce înseamnă artă și cultură.
De
parcă titlul nu ar fi fost suficient ca să ne trezească dorul de ducă, fie și
numai în imaginație, autoarea și Giorgio Vulcano, curatorul expoziției au
așezat pe lângă simeze o mulțime de bărcuțe de hârtie, care în loc să plutească
pe apă sunt suspendate în aer, aflate cumva la granița dintre două lumi în care
abia așteaptă să ne conducă. Simbolic este faptul că firele care le țin într-un
fragil echilibru sunt în culorile tricolorului românesc. În joacă trecem pe
lângă păpuși și ursuleți de pluș, ne depășesc în grabă vehicule conduse de
veseli arlechini ce ne invită la un tur cu caruselul, înotăm pe mări închipuite
și plutim apoi printre nori, stele și jucării, și ne învârtim, și ne tot
învârtim, până când, amețiți, ne așezăm, pentru a continua să visăm la
călătorii pe tărâmuri magice. Așa reușim să străbatem lumea în spațiu și timp,
fără să părăsim universul oniric.
Spiritul
Antichității
Inspirata
metaforă a efemerității, „Ca o umbră de vis”, a fost darul primit de publicul
bucureștean iubitor al vechii civilizații grecești, la început de decembrie,
într-un spectacol de poezie și muzică semnat Nikolas Pappas. Arheolog și
curator al Muzeului Arheologic din Pella, acesta a evocat personalitatea și
viața lui Alexandru Macedon prin vocile a șapte personaje care i-au fost
apropiate. Evenimentul a fost organizat de Asociația Culturală Greacă din
România – NOSTOS și s-a desfășurat sub auspiciile Ambasadei Greciei la
București în Sala Arcelor de la ARCUB Gabroveni.
Sub
vechile bolți ale beciului din hanul de altădată a răsunat melodios și mai
vechea limbă a elinilor, și totul a rezonat sinergic, creând o atmosferă
ireală, în care părea că suntem într-adevăr lângă mamele și soțiile părăsite,
lângă ostașii înstrăinați, care au alergat după glorie departe de căminele lor,
urmărind himere pe care în van încercau să le atingă. Spiritul antichității a
fost întregit prin expunerea în sală a unor reproduceri de mozaicuri și a
imaginii bustului de marmura al lui Alexandru, ale căror originale se află la
Muzeul Arheologic din Pella, fosta capitală a Macedoniei antice.
Sunetul
muzicii
Prin
muzică și-a încheiat activitatea acestui an și Institutul Italian de Cultură,
cu deja tradiționalul Concert extraordinar de Crăciun, găzduit și de această
dată de Catedrala romano-catolică „Sf. Iosif”. Concertul a fost susținut de
Corul I Crodaioli, grup vocal masculin provenind din nordul Italiei, care de
aproape șase decenii încântă publicul din peninsulă și din lumea întreagă.
Numele lor face referire la alpiniști, cățărători pe crestele montane, oameni
simpli care tânjesc să ajungă mereu mai sus și o pot face prin escaladă și prin
cânt. În cuvântul de deschidere, Ezio Peraro, directorul Institutului, a
menționat că evenimentul îi era dedicat în mod special lui Luigi Cazzavillan,
născut în același sat (Arzignano, provincia Vicenza) cu dirijorul și fondatorul
corului, Bepi de Marzi, de al cărui nume se leagă apariția și succesul ziarului
„Universul”.
În
atmosfera atât de specială a catedralei ce devenise neîncăpătoare, vocile a
capella care se armonizau și se completau perfect unele cu celelalte, au
reușit să creeze o lume magică de sunete, atât de plină încât nu mai avea
nevoie de niciun element în plus, de niciun instrument. Cântecele ne-au
dezvăluit minunea Crăciunului, povestind de Buna Vestire și de Nașterea de la
Betleem, „când tăcerea era pe pământ, noaptea era la jumătate de drum și Domnul
a coborât pe pământ”. Ne-au evocat armonia, azi adesea abandonată, a vieții de
la țară, și bucuria celor ce trăiesc la munte, fără să treacă în uitare nici
evenimente istorice triste, precum al Doilea Război Mondial.
Dincolo
de subiecte variate, muzica aducea, prin tonalitate, cu cântul georgian, efect
potențat de acustica fără cusur a catedralei. Și chiar atunci când nu erau
înțelese cuvintele (unele texte fiind în dialect venețian), spectatorii puteau
simți emoția profundă și mesajul muzicii, fiecare gândindu-se, cu siguranță, la
sărbătorile pe care suntem din nou pe cale să le primim în casele și în suflete
noastre.
Turtă
dulce, muzică și vin
Și
Centrul Ceh a vrut să marcheze sfârșitul de an cu un moment dedicat
Crăciunului, elementelor tradiționale legate de gastronomie, dar și de muzică,
specifice Cehiei, și să le împărtășească pe toate cu cei mai apropiați prieteni
români. A fost din nou organizat un atelier de pregătit dulciuri specifice perioadei,
de decorat turtă dulce, totul culminând cu un program de cântece și un pahar
ridicat în cinstea noului an. Înainte de acest eveniment festiv și vesel,
oaspeții au putut vizita expoziția din cadrul „Future museum”, așa cum este
cunoscută de câtva timp sala de expoziții a Centrului. Deschisă până la 23
februarie 2018, instalația „Allegro Molto Lento – b” este rodul colaborării
românului Andrei Ujică (scriitor și regizor de film, în prezent profesor la
Academia de Teatru și Film din Karlsruhe) cu portughezul João Tabarra, fotograf
și specialist în imagine filmată, cel care a reinterpretat cele trei filme ale
lui Ujică, Videogramele unei Revoluții (1992), Out of the Present
(1995) și Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (2010).
Proiectul,
organizat în colaborare cu Instituto Camões și Ambasada Portugaliei la
București, readuce în atenția publicului evenimente de neuitat din trecutul
recent, pe care ni le înfățișează într-o perspectivă nouă, obligându-ne astfel
la reflecție. În sala întunecată, fragmente de film sunt proiectate simultan pe
un ecran jos, orizontal, în vreme ce suntem înconjurați de voci care vin din
zilele dramatice ale lui decembrie 1989, cele două tipuri de senzații
scoțându-ne din timp și legându-ne de el, simultan.
Istoria
unei minorități
Desprinsă
și ancorată deopotrivă în timp este și istoria țiganilor spanioli, minoritate
veche și importantă, dar cunoscută doar la nivel superficial de publicul larg,
care adesea se mulțumește cu etichete și catalogări prestabilite. Pentru a
deschide posibilitatea unei apropieri și mai bune înțelegeri a istoriei și
existenței acestui popor, Ambasada Spaniei la București și Institutul Cervantes
au vernisat, la 13 decembrie, expoziția de fotografie „Vidas Gitanas. Lungo
drom”, ce poate fi vizitată până la 17 februarie 2018.
Pornind
de la „Viața trecută”, momente legate de originea, migrația și prigoana la care
au fost supuși romii în Regatul Spaniei, parcursul expozițional se continuă
apoi cu detalii ale vieții prezente și viitoare, legate de modul în care
tinerii romi încearcă să își găsească locul în societatea actuală și să iasă
din marginalizare, părăsind spațiile delimitate pentru cei de-o etnie cu ei.
Pentru a reuși în această încercare, cel mai bun aliat este educația. Sunt
prezentate și câteva elemente definitorii ale acestei minorități, unele dintre
ele fiind cunoscute în întreaga lume: spiritualitatea și credințele lor,
superstițiile, dar, mai presus de orice, muzica și dansul flamenco, atât de
iubite și definitorii, incluse din 2010 în lista Patrimoniului Imaterial al
UNESCO.
Nu
în ultimul rând, este ilustrat în expoziție faptul că prezența romilor a marcat
și un capitol din istoria cinematografiei spaniole, până în anii ʼ60. Acestea
și multe alte amănunte pot fi descoperite în cadrul acestui proiect cultural
care, în ultimă instanță, ne vorbește despre marginalizare și izolare,
intoleranță, dar și despre cum putem să ne bucurăm de diversitate,
multiculturalism în contextul realităților pe care le trăim în prezent.
Momentul vernisajului a fost completat cu un recital de poezie semnată Federico
García Lorca, susținut în limbile română, spaniolă și romani de actorul Sorin
Sandu, acompaniat la chitară de Claudiu Marius Răducanu și la țambal de
Cristache Eugen Ciolac, în organizarea Centrului Național de Cultură a Romilor
– Romano Kher.
Expresionism
și artă abstractă
În
aceeași seară de 13 decembrie a avut loc și obișnuitul concert de Crăciun la
Institutul Balassi – Institutul Maghiar din București, susținut, conform
tradiției, de muzicienii ce au obținut Premiul publicului la Festivalul Muzicii
Maghiare, desfășurat anul acesta. Protagonistele serii au fost două foarte
tinere violoniste, Diana Ciudin și Iolanta Eremie, care i-au avut ca invitați
pe Dolores Chelariu la pian și Alexandru Cochisă la violă, oferind
spectatorilor un program de muzică recentă, maghiară și românească, din care nu
au lipsit opusuri semnare Béla Bartók sau Franz Liszt.
Totodată,
acest recital a reprezentat ultimul eveniment în cadrul „Anului Kodály”, pentru
care artistele au ales să interpreteze și prima parte din Serenada pentru două
viori și violă, aparținând compozitorului, muzicologului și pedagogului
maghiar, bun prieten al lui Bartók, omagiat la 135 de ani de la naștere
(împliniți pe 16 decembrie) și 50 de ani de la trecerea în neființă. Faptul că
metoda sa de predare a muzicii a intrat pe lista Patrimoniului UNESCO a făcut
ca multe evenimente să îi fie dedicate lui Zoltán Kodály (1882–1967) pe tot
parcursul lui 2017, culminând acum cu o expoziție de fotografii și documente
care îi prezintă, pe scurt, viața și opera.
Acordurile
de muzică contemporană cu care ne-am despărțit de acest an cultural au venit în
perfect acord cu lucrările ce îmbină expresionismul și arta abstractă ale
pictorului Csóka Szilárd Zsolt, expuse în celelalte săli ale Institutului
Balassi. Formele rectangulare care revin insistent în multe dintre lucrările
sale, combinate cu unele aspecte fluide, de plutire, pot duce privitorul și în
zona de exprimare a impresionismului, văzută însă într-un sens foarte larg de
redare a unor coordonate ce pot fi asemănate unui peisaj, fără să fie însă unul
până la capăt.
Tonurile
închise alese de pictor au parcă ceva din melancolia zilelor de iarnă, dar tot
ne fac să rămânem în fața tablourilor în căutare de sensuri, explicații și
metafore. Într-un fel, cam la fel facem, în fața ultimelor file de calendar, și
în fața propriei noastre existențe, încercând să aflăm semnificații și să
alegem speranțe de împlinit pe mai departe.