Inspirată ideea lui Vlad Mixich de a cuprinde într-un singur volum „portretele a zece
oameni cu vocaţie“ sub titlul FANATICII,
ce atrage tocmai prin ambiguitatea care învăluie cuvântul fanatic şi derivatele sale. Inspirată, pentru că invită (nu oferă!)
cititorul să-şi formeze singur o concepţie despre personalităţile portretizate
ce au ca trăsătură comună „devotamentul lor pătimaş faţă de o idee, un vis sau
un proiect“. La vremea lui, Titu Maiorescu scria cum că „acela are vocaţie,
care în momentul lucrării uită de sine“. Că sunt buni sau răi e o altă problemă
şi pentru a-i judeca trebuie să pornim de la adevărul că „în adâncul fiinţei
lor arde acel foc care degajă suficientă energie pentru a schimba lumea“. De
„oferit“, oferă crâmpeie din viaţa lor cotidiană şi o face sine ira et studio, depăşind cu eleganţă aşa-zisele portrete în
tonuri agresiv de stridente cu care ne-a obişnuit mass-media dâmboviţeană,
generând reacţii hormonale şi o neîncetată gâlceavă. E un alt fel de a face
jurnalism, de care este mare nevoie în societatea noastră într-o perpetuă
tranziţie spre nu se ştie încotro, unde „liderii de opinie“ se orientează cu
promptitudine după suma pe care patronul e dispus să o ofere. Vlad Mixich e cu
totul altceva, el însuşi un fanatic al cuvântului „ce exprimă adevărul“,
singurul demn de luat aminte cu toată seriozitatea şi responsabilitatea. Vocaţia
atinge cotele excelenţei modelate după criteriile autoexigenţei. S-ar putea
spune că Vlad Mixich are avantajul de a fi făcut facultatea de medicină şi că a
„deprins“ suficientă psihoterapie ca să „găsească adevărul“, crâmpeiul de lumină
ascuns prin stufărişul faptelor. Să sperăm că va reuşi, dacă nu să schimbe
lumea, să modifice cât de cât felul în care se face acum jurnalism în România.
Speranţa nu e nici pe departe vană şi se întemeiază pe faptul că până acum a câştigat
Premiul Deutsche Welle pentru tinerii jurnalişti (în 2008), iar Freedom House
i-a acordat premiul „Cel mai bun jurnalist al anului“.
Personalităţile alese se pot înscrie într-o
constelaţie atrăgătoare ilustrând cât de fascinantă este diversitatea formelor
de exprimare a vocaţiei, când şi cum se descoperă şi cum se întâmplă cu acea
„uitare de sine“ de care vorbea Titu Maiorescu – Marcel Iureş, „curajosul domn
Florescu“, Mihai Ghika, Mircea Dinescu, Theodor Paleologu, Cristina Neagu, Dan
Puric, Raed Arafat şi Monica Macovei. În chip semnificativ, primul portret este
cel al lui Marcel Iureş, „omul care tace“. Tace nu pentru că nu ar avea ce
spune, ci pentru că spaţiul public este acoperit de zgura derizoriului cu care
parcă nici nu merită să te pui. Păcat, pentru că am avea multe de învăţat, începând
cu bunul simţ (una dintre resursele naturale aproape epuizată), dar se face că
„dialogul surzilor“ îi alungă în afara cetăţii. Medicul-jurnalist pune un
diagnostic de neinfirmat: „În România de după 2010, cea mai răspândită şi
dureroasă formă de exil este tăcerea acestora“. Doamne, şi câţi dintre români
or fi ales acest exil, încât, urmând pe Eclesiast, am spune că într-un un timp
al urii, al dărâmării, al războiului tuturor împotriva tuturor, numai tăcerea
este mediul prielnic de germinare pentru un viitor al zidirii, al iubirii, al păcii…
Demn de interes este drumul ce duce la
descoperirea vocaţiei, a chemării care te obligă să-i răspunzi necondiţionat,
irupe din adâncul cel mai adânc al sufletului, uneori din întâmplare, alteori
ca o iniţiere a destinului, pe neaşteptate sau ca o iluminare. Pentru Marcel
Iureş a fost ca o întâmplare, după ce a ratat admiterea la medicină şi
psihologie: „Disperarea m-a făcut să dau la teatru“. Asta nu înseamnă, nici pe
departe, că orice disperare se poate „trata“ aşa şi nici că singură a făcut din
tânărul de atunci marele actor de astăzi. Dar cum poţi face ca din „tăcere“ să
reuşeşti să eliberezi acel „ceva“ care să fie cluul unui portret? E şi asta o
provocare şi Vlad Mixich o trece cu brio. O provocare, fiindcă Marcel Iureş ar
dori să vorbească pentru, şi-ar dori chiar, însă nu are încredere în mass-media
care, obsedată de rating, transmite mesajul mutilat. Cum treci de bariera neîncrederii?
E un secret al autorului şi, când neîncrederea se topeşte, dialogul e ca o „întâlnire
admirabilă“. Aflăm că, urmându-şi steaua călăuzitoare, omul cu vocaţie consideră
mai important ce crede însuşi despre sine şi despre ceea ce face, înfruntând
deliberat orice risc. Mărturiseşte Marcel Iureş: „Ideal ar fi ca toată lumea să
te iubească. Dar asta nu se poate. E o nebunie. Ultima mea grijă e dacă
imaginea e iubită sau eu cel adevărat sunt iubit“. E una dintre formele acelei
„uitări de sine“.
Mircea Dinescu a devenit un fel de legendă
despre care se vorbeşte peste tot şi în mai toate felurile şi poetului se pare
că îi face plăcere. Ce ar mai fi de spus? Dibaciul jurnalist află satul Cetate,
transfigurat dintr-un loc pustiu într-o binecuvântare, unde poetul pare a se
revanşa pentru „peripeţiile“ cu Realitatea, Academia Caţavencu şi Cotidianul. A
binecuvântat Cetatea cu tot ceea ce a făcut pe acest pământ, simbolic întruchipat
în îngerii sculptaţi pe malul Dunării. În stilul său inconfundabil, poetul mărturiseşte:
„M-am gândit atunci că uite, caii se mai opresc să se uite la îngeri, dar
oamenii nu. Şi mi-am zis atunci că asta vreau să fac aici: să-i conving pe
oameni să se mai uite puţin şi la îngeri“. Aşa fiind, nu putem să nu-i dăm
dreptate lui Vlad Mixich: „Nu studioul îl va mântui pe Mircea Dinescu, ci acest
loc“.
Schimbăm anume registrul pentru că atunci când
e vorba de vocaţie temele sunt nespus de multe, omul fiind în continuare „un
necunoscut“, cu o devenire imprevizibilă. Handbalista Cristina fuge de presă
iar amatorii de ştiri „picante“ s-au şi grăbit să spună că „ar avea de ascuns
ceva“. Ei bine, nu, decât ceea ce, deşi aproape în văzul lumii, nu este vizibil
pentru cei care „ochi au şi nu văd“. Şi, dacă a acceptat să vorbească, a făcut-o
cu un amendament: „Să scrieţi simplu. Să nu complicaţi lucrurile, că e păcat“.
Jurnalistul se conformează şi descifrează în comportamentul de zi cu zi, deloc
atractiv pentru amatorii de „evenimente“, geniul jucătoarei: „Nicio mişcare în
plus, niciun pas în minus, mingea nu este altceva decât o prelungire a voinţei
ei“. În rest, refuzul de a fi „faimoasă“ cu motivaţia: „pe mine mă interesează
să joc handbal cât mai bine şi în rest să-mi trăiesc viaţa mea de om normal“. E
simplu, nu? Portretele sunt, ca să zicem aşa, nominalizate cu două excepţii.
Unul dintre ele este al lui Theodor Paleologu care are ca titlu „Bătălia pentru
Colegiul 9“, într-un fel de clarobscur în care apare „fiul tăticului său“ în
atmosfera proprie alegerilor din 2008 în sectorul 2, alta decât cea transmisă
la televiziune. Cunoscătorii se vor regăsi în atmosfera din preajma Bisericii
Silvestru, unde odinioară venea Al. Paleologu, de care unii enoriaşi îşi
amintesc cu simpatie. Aici, „portretul“ este, cum am spus, de grup şi Theodor
Paleologu, câştigătorul alegerilor din acel an, este în prim-plan dând substanţă
şi culoare atmosferei, altfel destul de obişnuită pentru un an electoral.
Fiecare dintre portrete are un titlu, un fel
de carte de vizită care prefigurează orizontul de aşteptare. O excepţie: Raed
Arafat, „fanaticul“. Atât şi nimic mai mult, iar, în sine, cuvântul spune
totul. Din casetă aflăm că este singurul demnitar român care răspunde singur la
telefon şi asta spune mult despre omul care se bucură poate de cea mai mare încredere
a unui popor prea des minţit ca să mai creadă în vreun pământean. La Raed
Arafat, vorba are necondiţionat acoperirea faptei şi e cât se poate de firească
exasperarea lui faţă de „lentoarea birocratică“, motiv pentru care nu se prea
bucură de simpatia celor care suferă de această maladie naţională. Se implică în
tot ce vrea să facă, până acolo încât, după o şedinţă agitată cu proiectanţii,
spune mai în glumă, mai în serios: „Nu mai ştiu ce fac eu. Medicină? Şantier?
Ceva, ceva tot fac“. De făcut, a făcut SMURD, un brand şi, mai mult, un nume
aproape magic pentru cei bolnavi şi deznădăjduiţi: „Chemaţi Arafatu’, că numai
el ne poate salva!“. Aşa este, pentru că a reuşit să facă din lucrul „umăr la
umăr“ un principiu instituţional. Ca orice luptător împătimit, îşi are, neîndoielnic,
inamici, dar pentru el asta e mai puţin important, ştie cum să reziste şi să-şi
asigure victoria. S-a spus că deviza lui este: „Raiul poate să aştepte“ şi se
străduieşte să-l lase a-şi rumega veşnicia, furându-i timp pentru ca cei
suferinzi să se mai bucure de viaţă. Odată a spus: „Dacă cineva introduce
competiţia comercială pe urgenţe, eu nu mai am ce căuta în minister. Am
plecat“. Aşa a făcut. Asta spune mai mult decât toate lucrările de deontologie
medicală şi discursurile populiste. Când s-au împlinit 20 de ani de la înfiinţarea
SMURD, prof. dr. Mircea Chiorean i-a urat „să-şi păstreze fanatismul“. Vlad
Mixich comentează: „Sângele arab sclipeşte limpede în viaţa lui Raed Arafat:
pasionat, excesiv, intolerant. Doar că fanatismul lui nu încearcă să aducă
moartea, ci s-o amâne. Această inversare pozitivă e fericită, dar inexplicabilă.
Căci cine altcineva poate înţelege motivaţiile unui fanatic, în afară de cei
asemenea lui“. Măiestria portretului făcut lui Raed Arafat ne lasă să întrevedem
că Vlad Mixich este printre cei „asemenea lui“.
Mistuit de acel foc interior, urmărindu-şi
neostoit chemarea, fanaticul îşi asumă singurătatea, cum o face şi Monica
Macovei, „singurul politician român, către care, în toamna lui 2011, românii
mai puteau privi cu speranţă“, un fel de Don Quijote al dreptului românesc. Până
la un punct, singurătatea aceasta e sinonimă cu o condamnare pentru cel care se
încăpăţânează să fie sincer cu sine şi cu cei din jur până în pânzele albe, să
nu mintă într-un timp când ubicuitatea minciunii este asfixiantă. Ca armă de
luptă, sinceritatea, asociată cu alte calităţi intelectuale şi morale, poate
contribui la atât de dorita schimbare spre o normalitate pe care abia de o mai intuim.
Reversul condamnării e binecuvântarea pentru ceea ce a făcut Monica Macovei şi,
îndeosebi, pentru ceea ce rezistă, între altele independenţa magistraţilor,
funcţionarea autonomă a DNA şi obligaţia politicienilor de a-şi declara
averile. Ca şi cu alte personalităţi, autorul ne-o prezintă pe Monica Macovei în
viaţa ei cotidiană şi nu doar pentru culoare, ci pentru a înţelege adevărul:
„este mai degrabă un simbol decât un politician feroce… unul dintre puţinele
simboluri rămase de care ne putem agăţa“. Politicienii dâmboviţeni ştiu că
„Monica Macovei le va fi utilă atâta timp cât nu va primi din nou acces la
putere“ şi procedează în consecinţă. Vocaţia o face să-şi dorească mai mult – să
lupte, să schimbe lucrurile înţepenite care fac din ce în ce mai greu mersul înainte.
Atunci, „încearcă“. Ca o mână întinsă, ea spune: „Cât pot şi cât mi-e dat. Măcar
spun lucruri dacă nu pot să determin schimbarea. Dar şi alţii trebuie să facă asta. Nu sunt singură. Însă nu suntem încă
destui“. (s.n.)
Am lăsat la urmă portretul lui Dan Puric, a
cărui „convertire“ a făcut să se considere „rapsodul bucuriei“ şi „ortodoxul îmbisericit
mărturisitor“ şi am făcut-o fiindcă ne pare relevant pentru disocieri necesare.
Întâi, între portret şi imagine, nu odată echivalate, cu sau fără ştiinţă.
Promovarea imaginii făcută după metode şi tehnici specifice glisează pe nesimţite
în confuzie, prin ecartul dintre ceea ce este cu adevărat cineva şi ceea ce se
vrea să pară el însuşi sau cine ştie ce interese. Portretul se ţese cu migală permisivă
pe canavaua ideilor, valorilor şi idealurilor. Aşa fiind, supărarea lui Dan
Puric este explicabilă, dar nu are justificare. Cu dorinţa sinceră să înţeleagă,
nu doar să „vorbească“, jurnalistul atrage atenţia de la început: „Dar ce este
de înţeles atunci când crezi că faci mai mult decât faci şi eşti mai mult decât
eşti. E cea mai tristă poveste pe care am scris-o, pentru că, deşi are marele
har de a bucura oamenii, în Dan Puric a crescut ambiţia de a îndrepta un neam întreg“.
E ca o înstrăinare de sine, o amăgire, care, din păcate, nu este doar a lui şi
acest fenomen ar merita o cercetare psihosociologică. Din multe puncte de
vedere, mentalitatea actuală este pregătită pentru a-l întâmpina cu aplauze,
doar că succesul de imagine îl face nu odată intolerant pe cel care pledează
pentru… toleranţă. „Convertirea“ lui Dan Puric are o arie de extensie mai mare,
căci mulţi sunt cei care pun semnul de egalitate între a te numi şi a fi creştin.
Aici se ascunde o formă vicleană de secularizare ce erodează biserica din
interior, cu mult mai dăunătoare decât cea exterioară. Pândeşte riscul să se
poată spune, ca în cunoscutul roman al lui Umberto Eco: Din trandafir nu a rămas
decât numele… Dacă admiratorii, atâţia câţi sunt, ar citi măcar câteva pagini
din scrierile Sfinţilor Părinţi, din volumele Filocaliei traduse de Părintele
Dumitru Stăniloae, Patericul românesc sau Rugăciunile din volumul îngrijit de
Virgil Cândea, ar descoperi că astăzi adevărata convertire este de la a te numi
(şi a vorbi) la a fi creştin. S-ar întâmpla atunci să avem mai puţini vorbitori
şi mai mulţi trăitori spre folosul real al tuturor. Rafael Noica ne dă o pildă.
Se ştie, credinţa vine prin auz şi şirul cadenţat al cuvintelor fascinează, dar
se ignoră că nu tot cuvântul are „puterea“ convertirii. Cât despre supărare, îmi
amintesc spusa unui bătrân duhovnic: „grija mea cea mare nu e că cineva mă
poate supăra, ci ca eu să nu supăr pe nimeni“. Mult mai de folos este tăcerea mărturisitoare
şi lucrătoare într-un mod de a fi şi a face bine ceea se cuvine a fi făcut după
spusa ţăranului român, creştin dintru începuturi: „A fi mare nu-i mirare, a fi
om e lucru mare“. De aceea, iertat să-mi fie, nu am înţeles supărarea
actorului, simptomatică pentru personalitatea sa şi ambientul nostru mental. Să
fi uitat de rugăciunea binecunoscută a Sf. Efrem Sirul care se încheie: „Aşa
Doamne Împărate dăruieşte să-mi văd greşelile şi să nu osândesc pe fratele
meu“?.
Portretele
pun în evidenţă o rafinată flexibilitate de gândire şi comportament a
autorului, care cizelează comprehensiunea, evită simpla descriere, fapt prin
care el însuşi e pilduitor. Peste toate pluteşte o adiere de îngăduinţă, ce ne
face să gândim că jurnalismul poate avea o funcţie paideică şi de terapie
pentru maladiile lumii contemporane. Nu ştim în ce măsură medicina a pierdut un
specialist, cert este că jurnalismul a dobândit cu Vlad Mixich o personalitate şi
un reper care îngăduie speranţa că putem ieşi din acest bâlci al deşertăciunii.
Fireşte, nu e singurul, dar, pe urma cuvintelor Monicăi Macovei, credem că nu
sunt încă destui.