Stagiunea Operei Naţionale Bucureşti s-a
încheiat cu o premieră, în principiu mult aşteptată de orice meloman care, de
peste două decenii, îşi dorea să reasculte, pe acea scenă, Bal mascat de Verdi – o muzică superbă care, pentru a fi pusă în
valoare aşa cum se cuvine, necesită nu doar glasuri bune, ci mai ales interpreţi
capabili să redea expresia şi trăirea ardentă a personajelor întrupate. Am
asistat la spectacolul cu cea de a doua distribuţie, evoluând în regia semnată
de Plamen Kartalov, invitat din nou de la Sofia (după montarea operei Aida în anii ’90), colaborând de această
dată cu echipa sa din Bulgaria – scenograful Ivo Knezovic (decoruri) şi asistenta
de regie Vera Beleva. Sinceră să fiu, este pentru prima oară când, pe „fluturaşul-program“,
nu este menţionat numele celui care a conceput costumele şi nici cel al
coregrafului, fiind notat doar… asistentul de coregrafie Mădălina Slăteanu, iar
la mişcare scenică Mirela Simniceanu, de asemenea balerină. În schimb, din
varii motive, există şi un asistent secund de regie (Cătălin Voineag), deşi în
mod normal o astfel de producţie este ulterior preluată de regizorii de scenă
„ai casei“. Light design – Cornel
Dume.
Dacă în Aidaa realizat o montare nefericită dar măcar unitară, în Bal mascat am constatat, pe de o parte, că regia lui Kartalov este
convenţională şi schematică, iar pe de altă parte, sub aspectul imaginii,
spectacolul este „rupt“ în două părţi care nu au nicio legătură una cu cealaltă.
Primele tablouri aduc pe scenă multe ciudăţenii (care ar trebui „decodificate“
cumva pentru ca publicul să priceapă… ceva), pentru că, plasat posibil într-o
perioadă destul de actuală, decorul include, pe lângă câteva trepte şi coloane
neutre, o… piramidă transparentă în care tronează macheta unei clădiri
impozante – „zvonistica“ spune că ar fi Opera din Stockholm –, prezentă şi în
„sala tronului“ şi chiar în „peştera“ unde oficiază Ulrica; se pare
că scările
constituie o atracţie irezistibilă pentru realizatori, personajele urcând în
spatele piramidei (de ce?!), dar mai ales, în tablourile II–III, parcurgând o
complicată scară-spirală inutilă, în timp ce alţii intră şi ies din scenă… pe
lângă aceasta! O altă „surpriză“ este apariţia unor „lebede“ însoţite de
parteneri – un cuplu alb, un altul negru – sugerând, probabil, binele şi răul,
dar trimiterea involuntară la… Lacul
lebedelor este firească şi… ridicolă (solişti Oana Bădănoiu, Magdalena Rădulescu,
Virgil Ciocoiu, Lucas Campbell). După pauză, totul se schimbă şi, ca şi cum am
asista la o cu totul altă lucrare, acţiunea se petrece într-o cameră de castel
(pereţi goi şi o uşă) unde Renato stă la o masă-birou somptuoasă, „de epocă“;
dar lipsa unui tablou sau a unui element care să sugereze imaginea lui Riccardo
îl determină pe bariton, în celebra sa arie Eri
tu, să arate ameninţător… spre uşă! Ultima scenă, în sala de bal, readuce
treptele, dar nu şi piramida sau macheta, în schimb în fundal tronează câteva
„cariatide“ decupate parcă din lumea Egiptului antic sau… ceva asemănător – „se
spune“ că ar semăna cu cele care împodobesc aceeaşi Operă din Stockholm, dar
acolo sunt, ca şi la Palatul regal suedez, statui „clasice“, fără vreo legătură
cu ceea ce se vede la ONB. O minimă logică ar fi cerut ca, măcar în final, să
reapară elementele de la început dar… Este adevărat că revin „lebedele“… O „găselniţă“
este apariţia „complotiştilor“ în… loja direcţiei (umorul involuntar nu-mi
aparţine), Renato trăgând cu pistolul în Riccardo, de la mare distanţă, dar…
pocnitura este de efect. Bine plasat este însă ansamblul instrumental care cântă
(frumos) în loja artiştilor.
Într-un asemenea cadru, personajele intră şi
ies cât se poate de banal, singura preocupare a soliştilor rămânând parcurgerea
corectă a partiturii. Dacă unele glasuri au un real potenţial şi un material
generos – Jose Manuel Chu, Adriana Dumitru –, dar interpretarea lipseşte cu desăvârşire,
iar cântul este destul de „brut“, nefinisat, altele nu au nici calitate, nici
expresie reală, chiar dacă, spre exemplu, Veronica Anuşca ţopăie în travestiul
pajului Oscar, iar Liliana Neciu încearcă să fie „fioroasă“ Ulrica. Eugen
Secobeanu este sub orice nivel acceptabil din toate punctele de vedere, Renato
meritând o soartă mai bună. În rest, aşa cum îi ştim, Mihnea Lamatic (Samuel),
Marius Boloş (Tom), Florin Simionca (Silvano), Şerban Cristache (Judecătorul –
de ce este îmbrăcat ca un episcop sau cardinal din Evul Mediu, nu am înţeles),
Constantin Negru (Un servitor al Ameliei).
Corul (pregătit, de o jumătate de veac, de
maestrul Stelian Olariu) a sunat excelent, iar orchestra a susţinut cu acurateţe
şi destul de temperat ca intensitate scurtele pagini simfonice şi
acompaniamentul demersului vocal, dirijorul Iurie Florea reuşind o coordonare fără
„accidente“ între fosă şi scenă.
Concepţia regizorală se raportează la
istoria (reală) a regelui Gustav III, care l-a inspirat apoi pe Eugène Scribe,
dar în acest caz personajele ar fi trebuit să poarte denumirile din versiunea
„suedeză“ (Gustav III, Contele Anckarstrom, Contele Horn, Contele Ribbing
etc.), chiar dacă şi textul plasează drama la… Boston, iar Riccardo se referă
la revenirea în „patria“ Anglia, pentru că la 1700 (când se petrece acţiunea
operei) Boston aparţinea coloniei britanice din America. Dacă prezentarea
scenică nu ne prea ajută să ne lămurim unde ne aflăm, costumele fiind neutre,
cu redingote, fracuri, mantii, speram ca măcar în plan muzical să ne bucurăm de
noua producţie, dar nivelul la care s-a cântat a lăsat (din nou) un gust amar,
aplauzele extrem de firave sau chiar inexistente după arii şi duete care, în
mod normal, ar trebui să stârnească entuziasmul, dovedind că nici publicul
neavizat nu a fost convins că ceea ce vede şi ascultă este „ceva“ frumos. Cât
despre melomanii împătimiţi…
Decepţionat, cineva îmi spunea că se consola
reamintindu-şi de… Pavarotti. Cei care vor dori, în viitoarea stagiune, să
descopere Bal mascat în varianta
oferită de ONB, pot încerca şi o asemenea „formulă“ salvatoare…
.jpg)
