Bolile
autoimune afectează aproximativ 4% din populaţia globului. Diagnosticul şi
clasificarea lor continuă să fie bazate pe examenul clinic combinat cu testele
clasice de laborator clinic şi investigaţiile imagistice. Diversitatea bolilor
autoimune este mare (sute); nediagnosticate la timp, acestea devin invalidante.
Iniţial, manifestările bolii şi testele de laborator sunt în general
nespecifice şi nu permit un diagnostic precis (ex. poliartrita reumatoidă,
lupusul eritematos sistemic). Frecvent, un pacient trebuie urmărit luni sau ani
prin examen clinic, analize de laborator, investigaţii imagistice care să
stabilească diagnosticul.
Bolile
autoimune cuprind o varietate de afecţiuni inflamatorii cronice sistemice sau
specifice de organ, caracterizate de activarea aberantă a celulelor imune
dirijate împotriva moleculelor proprii organismului, denumite self (autoantigene),
care sunt recunoscute de sistemul imun ca fiind străine (nonself). Factorii
genetici şi de mediu interacţionează complex în declanşarea bolilor autoimune.
Etiopatogenia nu este complet elucidată. Autoantigenele reprezintă ţinta răspunsurilor
aberante în autoimunitate. S-au descoperit autoantigene în boala celiacă,
scleroza multiplă, lupusul eritematos sistemic, precum şi proteine presupuse
autoantigene, ca enolaza alfa citrulinată în poliartrita reumatoidă.
Genele
alterate, ce reglează toleranţa imună faţă de self, sunt elementele esenţiale
în patogenia bolilor autoimune, ce se manifestă la nivel proteic.
Autoanticorpii sunt folosiţi pentru diagnosticul şi clasificarea acestor boli.
Anticorpii orientaţi împotriva epitopilor care conţin citrulină au fost asociaţi
cu poliartrita reumatoidă cu evoluţie mai severă. Producerea de autoanticorpi
este un domeniu de studiu care aparţine proteomicii.
În
ultima vreme, dezvoltarea tehnologiilor de proteomică permite identificarea
de noi biomarkeri, ajută diagnosticul
molecular, clasificarea, alegerea tratamentului adecvat în cazul bolnavilor cu
afecţiuni autoimune. Medicii clinicieni se confruntă cu: dificultatea
diagnosticului precoce, predicţia severităţii bolii, alegerea tratamentului la
care pacientul să răspundă, costul ridicat al terapiei.
Întârzierea
stabilirii diagnosticului la debutul bolii şi a aplicării terapiei corecte duc
la agravarea leziunilor imunopatologice (ex. poliartrita reumatoidă trebuie
tratată precoce şi agresiv pentru prevenirea leziunilor cartilajului). Intervenţiile
optime sunt întârziate din cauza lipsei de precizie/acurateţe a biomarkerilor
clasici. În poliartrita reumatoidă se impune identificarea de noi biomarkeri
asociaţi cu răspunsul/lipsa de răspuns la terapia convenţională.
Proteomica
este un domeniu nou al practicii medicale, se ocupă cu cercetarea pe scară largă
a structurii şi funcţiei proteinelor. Prima utilizare a termenului datează din
1997. Aceasta foloseşte tehnologii proteomice care prezintă acurateţe (tehnici
electroforetice avansate în descoperirea biomarkerilor proteomici, metoda western blot postelectroforetică,
tehnologia protein microarray,
multiplexare prin tehnologia xMAP, tehnici de spectrometrie de masă proteomică
– MALDI, SELDI, LC, MS) pentru identificarea de biomarkeri noi cu
aplicabilitate în diagnosticul molecular (timpuriu), capacitate de prognostic,
predicţia răspunsului terapeutic (personalizarea tratamentului). Termenul
proteom este rezultat din fuziunea cuvintelor proteină şi genom (se referă la
întregul set de proteine, cu modificările acestora, prezente în organism).
Tehnologiile
de proteomică se utilizează de peste zece ani în managementul pacienţilor cu
boli autoimune. Screeningul proteomic pentru noi biomakeri prezintă importanţă
pentru analize multiparametrice cu performanţă superioară, care să orienteze
diagnosticul precoce şi monitorizarea evoluţiei pacientului, răspunsul
terapeutic şi recurenţa. Monitorizarea terapiei se referă la urmărirea
efectelor pozitive şi negative ale acesteia. Materialul biologic constă în ţesuturi
– prin biopsii, fluide biologice – ser, LCR, lacrimi, salivă, urină, fecale
etc.
Tehnologiile
proteomice de analiză au revoluţionat medicina clinică prin descoperirea de noi
biomarkeri pentru diagnosticul, predicţia evoluţiei bolii, alegerea
tratamentului corespunzător şi monitorizarea răspunsului la terapie.
Identificarea de biomarkeri ajută medicina personalizată (indicaţia corectă de
tratament, doza corectă, momentul potrivit al administrării
tratamentului).
În
concluzie, tehnologiile proteomice şi aplicarea acestora reprezintă un
progres fără precedent în domeniul bolilor autoimune (şi nu numai), analizele
multiparametrice vor deveni posibile pentru practica clinică. Aplicarea
tehnologiilor proteomice de analiză ajută la identificarea de noi biomarkeri
proteici pentru diagnosticul precoce şi predicţia evoluţiei bolilor autoimune.
O diversitate de noi biomarkeri potenţiali au fost semnalaţi în multe boli autoimune. Sunt necesare studii
aprofundate de validare, în laboratoare clinice independente, care să
stabilească relevanţa clinică a acestora.
Identificarea unor biomarkeri noi are
importanţă în medicina personalizată (utilizarea metodelor de screening şi
diagnostic pentru managementul cât mai bun al bolii fiecărui pacient sau a
predispoziţiei către o boală). Dezvoltarea şi folosirea biomarkerilor
proteomici pentru diagnosticul molecular, evaluarea prognosticului şi aplicarea
terapiei corecte (pentru siguranţa pacientului) vor revoluţiona managementul pacienţilor cu boli autoimune.