Ultimele săptămâni din an au adus (…şi
aduc), ca de obicei, o avalanşă de evenimente muzicale şi coregrafice, fie în
cadrul unor festivaluri de tradiţie, fie în stagiunea curentă, aşa încât
publicul din multe oraşe ale ţării a fost „răsfăţat“ cu seri de neuitat. Spre
exemplu, Opera din Constanţa a montat, în ediţia a 37-a a Festivalului, şi o
foarte bună versiune a operei Don
Pasquale de Donizetti, dar şi baletul Lacul lebedelor de Ceaikovski, pus în scenă de balerinul Mihai Babuşka, propunând o „recitire“ a partiturii, cu doar câteva repere
din coregrafia creată iniţial de Petipa şi Ivanov, cu o poveste cumva schimbată,
apelând şi la alte fragmente din muzica lui Ceaikovski, astfel că viziunea
rezultată poartă o puternică amprentă de noutate. Este o „poveste în poveste“,
pentru că, la ridicarea cortinei, Prinţul-copil asistă, împreună cu Regina-mamă,
la un spectacol în care balerina interpretează Moartea lebedei de Saint-Saëns, primeşte flori de la micul
Siegfried şi, înainte de a pleca în culise, îşi scoate „coroniţa“ de lebădă, rămânând
doar o tânără artistă. Apoi se derulează acţiunea bine ştiută, dar pe fondul
obsesiei Prinţului pentru Lebădă; primul act – plasat în grădina palatului, cu
un perete-fereastră prin care se vede marea şi probabil o imensă lună cenuşie –
păstrează în linii generale structura tradiţională, dar în Pas de trois apar cinci balerini, din care trei au intervenţii
solistice ample, Wolfgang este îmbrăcat în frac, iar ansamblul poartă veşminte
atemporale; în actul II au rămas doar două Lebede mari, dar se păstrează cele
patru Lebede mici, asemeni marelui Adagio,
frumos interpretat de Adina Tudor şiOvidiu Matei Iancu (invitaţi de la
ONB), care au reeditat succesul şi în următorul act, în care însă Odile nu părea
a fi o „Lebădă neagră“, ci doar sora lui Rothbart, temperamentală şi sigură în
mişcări, cu nerv şi atitudini expresive, deşi, în general vorbind, aşteptam o
mai mare plasticitate a braţelor. Partenerul său a fost, ca de obicei, foarte
tehnic şi rece, dar mult mai „prezent“ în rol ca altădată, în timp ce Horaţiu Cherecheş a marcat datele
personajului Rothbart, dar fără dramatism şi lipsit de tenta malefică
„obligatorie“ pentru credibilitate şi contrast. Elisabeth Lux a avut prestanţa unei Regine, ansamblul a rezolvat ţesătura
solicitantă cu acurateţe, chiar dacă nu întotdeauna foarte sincronizat şi doar în
parte cu graţie şi dezinvoltură, preocupat să susţină corect „schema“
coregrafică. În ultimul act am regăsit şi confruntarea celor doi eroi, iar
finalul a readus ideea din debut, pentru că, după ce imensa pânză-apă acoperă şi
lebedele şi cuplul central, pe ultimele acorduri, Siegfried iese din „lac“, de
unde o „salvează“ şi pe Odette, aceasta repetând gestul de a-şi da jos parura
„de lebădă albă“ pentru a reveni la condiţia sa de balerină, iar cei doi tineri
pleacă împreună către… viaţa reală. Un decor mult simplificat, costume elegante
(în special cele purtate de eroii principali, dar şi rochiile de la balul din
actul III, cu un colorit variat şi de bun gust) realizate de Adriana Urmuzescu (de asemenea de la ONB),
o muzică uneori surprinzătoare dar superbă, înregistrată pe CD (excelentă
interpretarea), au completat şi împlinit coregrafia adaptată de Mihai Babuşka
posibilităţilor ansamblului, dar destul de ofertantă pentru solişti, într-un
spectacol care a cucerit publicul ce invada sala, dornic să revadă, după foarte
multă vreme, celebrul balet. Astfel, Opera din Constanţa (care, paradoxal,
poartă numele lui Oleg Danovski!) este singurul teatru care a (re)inclus în
repertoriu Lacul lebedelor, un titlu
obligatoriu pentru orice companie adevărată – o performanţă artistică şi
managerială pentru care cei implicaţi merită toate felicitările.
Şi tot după foarte mulţi ani de absenţă, la
Opera din Braşov a văzut din nou lumina rampei opereta Liliacul de J. Strauss,
probabil punctul culminant al ediţiei a 9-a a Festivalului, marcând totodată
numeroase debuturi, pentru că regizoarea Alice
Barb, cu o îndelungată experienţă în teatrul de proză, a „atacat“ abia acum
un spectacol liric integral, majoritatea soliştilor abordând rolurile
respective pentru prima oară. Astfel, pe lângă soprana Lăcrămioara Schuller (singura care a reluat, în seara premierei,
personajul Adele ce-i adusese, cu ani în urmă, reale satisfacţii artistice şi
pe scena bucureşteană, având şi umorul şi dezinvoltura şi ştiinţa de a spune
textul vorbit), o altă soprană – Mirela
Zafiri – a apărut de această dată în Rosalinda, cochetă, răsfăţată, uneori
uşor preţioasă în rostirea textului, dorind totodată să-şi etaleze supraacutul,
cu siguranţă „mai altfel“ decât ceea ce ne imaginăm de obicei despre vieneza
mic-burgheză. Mezzosoprana Cristina Roşu
a rezolvat agreabil travestiul Prinţului Orlowsky, purtând bine fracul roşu, cu
atitudinea cerută pentru tânărul elegant dar poate mai puţin blazat faţă de cum
se declară el însuşi. Baritonul Adrian Mărcan
a debutat în Falke, aducând şi glasul său calitativ şi aplombul, supleţea mişcării
şi carisma necesare personajului. Basul Dan
Popescu a creat un Frank bonom, cu glas profund şi prezenţă sobru-amuzantă,
în timp ce tenorul Liviu Iftene a
profitat de ocazie să ofere un întreg recital (după părerea mea în exces) cu
decupaje din celebre arii din opere, atât în primul, cât şi în ultimul act,
etalându-şi vocea şi în special acutul, „tenorului Alfred“ fiindu-i rezervat şi
un joc de scenă amplificat (intră pe fereastră, se ascunde în dulap, scoate din
valiză… papucii de casă, studiază partituri în „celula“ ca o colivie etc.). Mugurel Oancea a susţinut cu acurateţe
rolul Notarului Blind, Marcel Zănescu
a fost un aspru Ivan, Cristina Rotundu
o simpatică Ida, iar Cristian Fieraru
un (destul de) nereuşit Frosch. Remarcabil este faptul că astfel (aproape) întreaga
distribuţie a fost alcătuită din soliştii teatrului (ca şi în seara următoare,
de altfel), singur tenorul Cosmin
Marcovici sosind de la Iaşi pentru a debuta, la rândul său, într-o operetă,
dar sigur şi dezinvolt în dificilul Eisenstein. Iar invitata specială la „balul
Prinţului Orlowsky“, soprana Daniela Vlădescu,
a trăit emoţia revenirii pe scena unde şi-a început cariera, anunţată, de
altfel, ca apărând la Opera din Braşov după 20 de ani în care a evoluat prin
multe teatre. Ea a ales pentru acest moment cu mare încărcătură sentimentală
nostalgicul Cântec indian din Rose-Marie. În decorurile funcţionale şi
aerate, cu elemente simpatice şi de efect, costumele sunt în general frumoase,
de bun gust, deşi nu am înţeles de ce eleganţa şi cromatica pastelată din actul
II nu se păstrează şi în rochiile purtate de Adela (roşu-corai) şi Ida
(verde-fosforescent), nici chiar rochia „de la bunica“ în care este îmbrăcată
Rosalinda ca „prinţesă maghiară“ nefiind foarte inspirată (scenografia Rodica Garştea). Corul (pregătit de Mircea Oros) a sunat bine, orchestra
s-a străduit şi în parte a reuşit să fie „la înălţime“, dar dirijorul Traian Ichim a impus un tempo deloc
corespunzător celui solicitat de solişti, ceea ce a generat numeroase decalaje,
care, desigur, se pot remedia în viitoarele reprezentaţii, ca şi micile „bâlbe“
sau replicile „uitate“ şi stagnările, astfel încât spectacolul să capete un
plus de fluenţă şi strălucire. Pentru că, privit în ansamblu, este omogen, pus
la punct, plin de viaţă şi mai ales cu un enorm impact la publicul care a făcut
ca sala să devină (la propriu) neîncăpătoare, biletele fiind vândute deja şi
pentru următoarele date în care a fost programată opereta straussiană.
La scurt timp după premiera operetei Ţara surâsului, Opera din Timişoara a
propus un alt eveniment, reluând, după cinci ani, Bal mascat de Verdi, în care reputatul bariton George Petean a apărut într-un rol
important din repertoriul său, etalându-şi glasul generos, cu frazare elegantă,
egalitate de registre şi acut strălucitor, sub aspect scenic rămânând destul de
static şi neimplicat în trăirile personajului. La pupitru s-a aflat dirijorul
italian Giuliano Carella, pentru
prima oară oaspete în România, reuşind să electrizeze pur şi simplu întreg
ansamblul, iar emoţia şi ardenţa muzicii s-a transmis cu intensitate şi în sală.
Montarea, realizată în urmă cu ani de regizorul olandez Frans Meewis, în scenografia semnată de Grigore Gorduz (decoruri) şi Geta
Medinski (costume), îşi păstrează prospeţimea, parte dintre interpreţi
reeditând, acum, succesul repurtat la premieră. Tenorul Cristian Bălăşescu a susţinut cu aplomb dificilul rol Riccardo (în
versiunea originală, preluată de la Scribe – Gustav III). Soprana clujeană Carmen Gurban a cucerit din nou, prin
sensibilitate şi eleganţă vocală, în Amelia. Basul Octavian Vlaicu a redevenit un convingător Ribbing, de această dată
alături de basul craiovean Sorin Drăniceanu
(Horn), glasurile lor relaţionându-se foarte bine, deopotrivă ca timbru şi
interpretare. Dacă în Oscar am ascultat-o pe soprana egipteană Rasha Taalat, în Ulrica a evoluat Liliana Neciu (de asemenea de la Cluj),
poate mai puţin convingătoare în plan dramatic, deloc „teribilă vrăjitoare“, în
Silvano (Christian) a debutat baritonul Bogdan
Zaharia, iar Sabin Plăcintă
(Judecător) şi Cosmin Borlovan (Un
servitor) au rezolvat bine scurtele lor intervenţii. Orchestra a răspuns
excelent cerinţelor dirijorale în ce priveşte paleta de culori şi stări
expresive, corul (pregătit de Laura Mare)
a evoluat cu precizie şi supleţe, balerinii au dansat cu graţie (coregrafia Carmen Cojocaru), iar distribuţia a
fost deosebit de omogenă şi echilibrată, cu glasuri şi chiar structuri
temperamentale care au construit un întreg artistic unitar. Aplauzele
entuziaste şi ovaţiile au constituit cea mai mare şi mai „adevărată“ răsplată
pentru un spectacol care a confirmat, într-adevăr, cota de eveniment.
.jpg)
