Persoana despre care vreau să vorbesc nu
este doctorul Popescu de la Clinica de Chirurgie a Spitalului Brâncovenesc, cel
care fusese coleg de liceu, la Vâlcea, cu Dem. Onorabilul doctor Popescu de la
Brâncovenesc era capabil să ţină două şedinţe de curs doar despre virtuţile
terapeutice ale ceaiului şi ale altor infuzii, în timp ce doctorul Niky Popescu
era de prin Ţara Bârsei şi bea cafea.
Niky termina Facultatea de Medicină din
Bucureşti la 27 de ani, pentru a pleca la post într-o comună din marginea unui
judeţ de la Dunăre. Îşi urma astfel vocaţia şi dragostea de meserie, precum şi
cealaltă dragoste a sa, Laura, care preluase funcţia de jurist la o fabrică.
Când s-a prezentat la direcţia sanitară, a fost primit cu interes şi întrebat,
între altele, cu amabilitate, dacă este rudă cu doctorul Popescu de la judeţean.
A mormăit zâmbind în barbă şi a răspuns că da, e rudă cu toţi Popeştii din ţară.
Doctorul Niky Popescu făcuse rugby până la 25 de ani şi era un vlăjgan de
aproape doi metri, purta un bărboi cafeniu cam rar, lat de o palmă şi, în
general, semăna cu un urs. Umbla cu nişte cizme destul de grosolane, trase
peste sau pe sub blugi, şi cu un fel de suman de dimie pe deasupra cămăşii.
Vorbea rar şi puţin şi se purta într-un fel protector şi blând de parcă ar fi
fost cu adevărat neam cu toată lumea.
Dispensarul unde a ajuns doctor Niky era
oaia neagră a judeţului, pentru că indicatorii sanitari erau dezastruoşi.
Medicii repartizaţi acolo cereau negaţie imediat ce se prezentau, iar satul –
dacă ploua se scufunda în noroi până în gât şi dacă era secetă se îngropa în
praf până la genunchi. Aici, majoritatea locuitorilor erau romi spoitori;
împleteau coşniţe, culegeau ciuperci şi mure sau nu făceau nimic. Autoritatea
sanitară cea mai înaltă era coana moaşă, care ajuta comunitatea cu ce putea,
dar, de obicei, dădea telefoane şi venea, într-un final, ambulanţa, care pleca
– încărcată de necazuri – la reşedinţa de judeţ.
Jumătate de an nu prea s-a ştiut nimic de
Niky, pentru că nu a ieşit din satul acela. La şedinţele obligatorii de la
centru nu a venit, iar situaţiile statistice erau aduse de coana moaşă, dacă
avea drum la oraş, sau de Gil, vizitiul. Prin logodnica lui, care se ducea la
sfârşit de săptămână acolo, nu se putea afla mai nimic, pentru că era dintr-o
specie mai taciturnă ca el şi nu spunea decât că Niky e bine.
De-abia în primăvară s-au auzit bocănind
cizmele doctorului Niky Popescu pe la uşile prietenilor. Era la fel de cald şi
de prevenitor, dar căpătase o vioiciune şi un chef de vorbă pe care nu le
avusese. Aşa s-a lămurit cum a găsit acolo un dispensar părăginit, doar cu un
pat şi o sobă, un primar care fugea de el şi o stare de mizerie peste tot. Când
a mers să vadă satul şi i-a întrebat pe oameni cu ce poate să-i ajute, aceştia
i-au cerut bani de pomană. Principalele probleme nu erau bolile, ci murdăria,
ignoranţa şi deznădejdea.
La început, a încercat să umble cu duhul
blândeţii, care-i era cel mai la îndemână, dar nu l-a băgat nimeni în seamă.
După aceea, a schimbat foaia – prima dată cu primarul. L-a prins de revere, l-a
târât în dispensar, a tras zăvorul şi nu i-a dat drumul decât spre dimineaţă,
după vreo zece ore de discuţii şi o uiagă de palincă. Aşa s-a pricopsit, mai
întâi, cu o şaretă strâmbă, un cal slăbănog şi un vizitiu invalid; apoi, i s-a
văruit dispensarul, sub supravegherea coanei moaşe, i s-au adus lemne de foc de
la pădure şi o butelie de aragaz, iar mai târziu a căpătat un scaun şi un birou
chiar de la primar, care s-a lipsit de ele de tot.
În paralel, a început „munca de lămurire“ cu
sătenii, despre binefacerile apei şi ale săpunului, ale pastei de dinţi, ale
hainelor spălate, ale văruitului caselor, până la avantajele naşterilor la
maternitate sau ale dusului copiilor la şcoală. Nimeni nu l-a ascultat până ce
doctorul Popescu nu a început descinderile pe la case şi le-a aruncat câtorva
cioatrele şi bulendrele în drum. În faza a doua, când se ducea să vadă satul, ăia
mari fugeau în pădure şi lăsau acasă doar copiii, să-i înmoaie inima lui Niky.
Asta a făcut ca vizitele la domiciliu ale lui dom’ doctor să se mute spre seară,
până noaptea târziu şi, încet-încet, combinând duhul blândeţii cu cel al încăpăţânării,
la ieşirea în primăvară, satul a început să arate altfel, iar oamenii s-au
luminat şi s-au limpezit.
Lucrurile, în realitate, au fost mai
complicate şi mai grele decât se poate relata, dar plecaseră pe o direcţie bună,
mergând din ce în ce mai bine încă vreo doi ani, cât acest doctor a mai fost
acolo – se pare că şi după aceea.
Câtă vreme s-au petrecut aceste fapte, prin
alte părţi, alţi doctori Popescu procedau aproape la fel. Cam în aceeaşi
perioadă, o lucrare ştiinţifică de igiena alimentaţiei, a profesorului Iancu
Gonţea, era menţionată la referinţele cercetărilor pentru primul transplant
cardiac de către doctorul Christiaan Barnard. Era o etapă în care se făcea
educaţie pentru sănătate, cu îndârjire şi pragmatism, la toate nivelurile, dar
mai ales în aria medicinii primare. Şi rezultatele acestui efort s-au văzut
mult timp.
Interesant este că acum începe să se simtă
din ce în ce mai mult necesitatea unei astfel de atitudini. Poate în alte forme
şi cu alte mijloace. Suntem încredinţaţi că, mai devreme sau mai târziu, alţi
doctori Popescu, pe lângă toate celelalte probleme pe care le au, se vor ocupa şi
de aceasta.
PS: După trei ani de stagiu, dr. Niky Popescu
s-a transferat la un dispensar din Ţara Bârsei. Plecând de la cabinet, într-o
sâmbătă, a luat o maşină de ocazie şi asta a fost. Au venit să-l petreacă şi câţiva
săteni dintr-un judeţ de la Dunăre.