Piese clasice,
comedii ușurele, inepte, cu dereglați sexuali, nimfomani și
travestiți, de peste tot din lume, spectacole preluate de la teatre
(„Hamlet“ de la Cluj-Napoca, „Slugă la doi stăpâni“ de la
Craiova, „Plicul“ de la Teatrul de Comedie, mai nou „Amadeus“
de la Odeon etc.), dar piese care să prezinte actualitatea, ioc, cum
spune turcul. E drept, nici teatrele nu s-au înghesuit să le
prezinte, autorii români fiind pur și simplu ostracizați,
alungați, iar pe scenă sunt aduse producții mediocre ale
literaturii țărilor din UE, care prezintă viața dură plină de
necazuri a locuitorilor țărilor respective, dramele celor din
România fiind tabu.
Dumitru Dinulescu, Puși cum se
alintă singur (n. 1941), cu ani în urmă un neobosit participant al
boemei bucureștene, este regizor de film și teatru (mai bine zis a
fost), nuvelist, romancier, poet, eseist, pamfletar și dramaturg, un
fel de copil alintat, năstrușnic al literaturii române cu un debut
excelent în anul 1968. În plan personal se poate socoti unul din
„îmbogățiții de peste noapte“, în urma unor moșteniri care
i-au schimbat total caracterul, pendulând între zgârcenie și
mecenat. A fost și patronul primului teatru-cafenea particular, după
decembrie ’89, teatru care a funcționat doar o jumătate de an.
A scris și a publicat mult (peste 30
de cărți), dar a căpătat o pasiune pentru teatru, scriind
numeroase piese: „Nunta lui Puiu“, „Casa cu Țoape“ (cu 16
variante), „Bani de dus, bani de-ntors“ fiind cea care îl
reprezintă cel mai bine. Nu a lăsat să-i scape mai nimic, dovedind
talent în mai toate incursiunile sale prin mai toate genurile
literare.
Puși, fiind în esența sa un timid,
privește lumea cu bunăvoință și candoare, dar se ferește să
fie sentimental. Când își dă seama de asta, înțeapă, iar
împunsăturile sale sunt uneori crâncene. Tipurile personajelor
sale se apropie de cele ale lui Mihail Sebastian, dar sfârșesc
într-o caricatură dulce, gen Mazilu sau Băieșu, ceea ce evident
îi dă o notă de o anumită originalitate. Cunosc piesa foarte bine
pentru că am „îndurat“ două lecturi cu ea, autorul văzându-mă
neapărat într-unul dintre personaje, fapt care nu s-a realizat din
motive de… „caracter“.
„Bani de dus, bani de-ntors“,
spectacolul realizat de Alex Tocilescu, a avut premiera în 2005 și
de atunci a mai fost programată de câteva ori, impresionând prin
fauna situațiilor descrise, milioane de telespectatori fideli ai
teatrului tv. Desigur, nu-i o capodoperă, dar spune multe și
adevărat despre viața de mizerie morală care se trăiește în
România, banul fiind elementul principal al existenței și al
aspirației mai tuturor oamenilor.
Oriunde pe glob, banul este un
element fascinant, incitant, excitant, chiar extaziant, capabil să
producă dragoste și iubire la prima vedere, dar și minciună,
avariție, corupție, invidie, ură, chiar crimă. Oriunde pe glob un
om cu bani foarte mulți atrage în jurul lui, ca lumina unei lămpi
fluturii, tot felul de persoane – de la escroci de marcă la oameni
cinstiți –, dar mai ales așa-ziși prieteni care vor să se
lipească de cel care a avut norocul să posede un cont substanțial
în bancă. Este și cazul lui Manole, român îmbogățit peste
noapte, care vine din străinătate bântuit de amintirile tinereții
să mai petreacă o vacanță în sătucul Vama Veche de la malul
Mării Negre. Vine însoțit de o liotă de așa-ziși prieteni și
foste iubite, care vor cu ocazia asta să câștige și ei ceva în
afară de voie bună.
Toți cei care populează piesa –
Gică, Grigore, Vasile șoferul, dar mai ales Irina, Ludmila, Nuți –
au un singur scop: în scurtul timp pe care îl petrec împreună cu
Manole, să mănânce, să bea gratis votcă, să se distreze sub
pulpana omului cu un purcoi de bani și eventual să-i ciupească și
ceva „biștari“ pentru zile mai negre. Dacă ceilalți o fac
mascat, Aida și Ludmila, racolate de Manole întâmplător pentru
„jocuri sexuale“, o fac deschis, oferindu-și farmecele ferm,
fără să roșească, pentru bani. Absolut toți, la un moment dat,
declară țipând că nu mai suportă mizeria morală în care
trăiesc, dar în continuare mint, beau, preacurvesc, înșală și…
vor bani. Toți visează la o evadare într-o altă lume mai bună,
mai curată, toți își doresc ca supremă fericire o baie noaptea,
goi cu cel ce le împărtășește iubirea, dar sfârșesc doar cu o
banală baie în mare, singuri.
E o lume crâncenă cu vechi state de
plată care vin de departe din vechiul regim. Scriitorul și
regizorul stăpânesc la perfecție acest climat și-l arată în
toată goliciunea lui, fără fardul de rigoare, actorii, absolut
toți, jucând frust, la obiect, nefăcând cu ochiul către aparat,
spectatorilor. O distribuție de primă mână – Gheorghe Dinică
(Manole), Sebastian Papaiani (Gică), Camelia Maxim (Irina), Lucian
Iancu (Grigore), Adriana Trandafir (Nuți), Vlad Ivanov (Vasile),
Crina Mureșan (Aida), Tania Popa (Ludmila) – simțindu-se excelent
în pielea grasă și mustoasă a personajelor viu colorate. Ei știu
cum se pot interpreta asemenea ființe umane târâte și nu le lasă
nicio speranță de reabilitare, dar regizorul, poate pentru prima
oară în viața lui, impune un sfârșit compromis, împietrindu-i,
amintind în felul acesta de finalurile false, optimiste din trista
vreme a realismului socialist.
Foarte bună imaginea (Cristian
Nicolae), foarte adecvate costumele (Anca Răduță) mai puțin
decorul mult prea realist (Ion Olaru) și mai ales a fost foarte bine
că regizorul a făcut tăieturi masive față de ediția tipărită
în 2002 la editura Meronia.
.jpg)
