Tinerii care doresc pot să observe
că există diferențe în ceea ce privește colegialitatea și s-o
privească la adevărata ei valoare. Vâltoarea în care trăim,
modul în care se comportă unii-alții între ei sau cu noi ne pot
influența, dar știu sigur că putem rezista agresiunilor (externe,
uneori și interne) și putem să ne comportăm colegial, așa cum
ne-am dori să se comporte ceilalți cu noi. Sunt lucruri care reies
și din mesajul de mai jos, trimis de unul dintre colegii mei mai
tineri.
„Sunt unii profesori care m-au
influențat sau pe care i-am admirat. Cred că toți întâlnim în
timpul facultății astfel de oameni, care reușesc să ne modeleze
drumul, chiar dacă pe moment nici nu ne dăm seama. Nu știu dacă
mi se pare mie, dar niciunul dintre profesorii pe care i-am văzut ca
fiind diferiți nu a fost un student obișnuit, ci de cele mai multe
ori încă din facultate au fost buni sau foarte buni cu dorința de
a fi altfel, de a schimba, de a face lucrurile mai bine.
Recent am avut șansa de a vorbi cu
un profesor foarte apreciat de studenți și în același timp și un
om foarte bun. Am vorbit despre licențe și mi-a povestit despre
licența dumnealui realizată acum mai bine de 30 de ani, care pe
mine m-a impresionat, dar nu doar prin idee, prin modul corect de
lucru, ci mai ales prin modul în care a fost susținut de colegii
săi.
Licența se baza «în linii mari»
pe adaptarea cordului la efort la persoanele antrenate (spre exemplu
sportivi) comparativ cu persoanele fără antrenament. Ceea ce mi s-a
părut foarte interesant a fost că întreg eșantionul de persoane
fără antrenament sportiv a fost reprezentat de colegii lui de
serie. Toți au mers, au pedalat și au stat să le fie măsurați
câțiva parametri electrocardiografici și ecocardiografici. Poate
părea ceva simplu, dar, spre exemplu, în anul cinci, când am avut
de făcut un proiect la disciplina sănătate publică, dacă am fi
completat doar seria noastră acele chestionare și tot am fi atins
numărul necesar, dar unii colegi nu au făcut nici măcar atât. Cu
mare dificultate și într-un timp foarte lung s-au adunat câteva
răspunsuri. Efortul necesar (și colegial) se întindea pe o durată
de 5–10 minute, de acasă, stând în fața unui laptop sau a unui
calculator. Ce să mai vorbim că unii colegi ar fi putut să
completeze chestionarul în timp ce mergeau cu metroul sau cu un alt
mijloc de transport... Așa că eu am observat diferențe mari în
spiritul de colegialitate de la o generație la alta. Mie îmi place
colegialitatea, așa cum apare aceasta în exemplul de mai sus!“.
Iată că tinerii au sensibilitate,
pot fi foarte buni observatori. Au capacitatea de a analiza și
sintetiza, pot scrie cu stil și pot transmite gânduri și mesaje
într-un mod mai deosebit. Redau în continuare alte gânduri primite
în mesajul scris al unui alt coleg.
„Natura umană se caracterizează
prin voința de a face bine, de a vedea binele proiectat în toate
lucrurile și de a simți binele în orice vibrație. Sunt oameni
care vor să aducă schimbarea, vor să realizeze ceea ce alții
consideră a fi imposibil... Ei se află într-o eternă goană, căci
se lovesc de zidurile construite de societate și ajung să
rătăcească într-un labirint de încercări. Acești oameni
suferă, nu din orgoliu că lucrurile nu le ies așa cum și-ar dori,
ci pentru că le pasă...
Cu toate că societatea impune legi
și ordonă respectarea lor, ea ajunge să îndemne oamenii spre
abandonarea bunătății lor și să cultive egoismul ca armă de
supraviețuire. Este normal să ne trăim viața doar pentru a
satisface interese proprii? Sau este «normal» să urmărim scopuri
mai înalte, pentru dezvoltarea colectivă? În orice caz, bunătatea
presupune achitarea obligațiilor morale și sociale, fără însă a
aștepta o recompensă sau fără a ne teme de o sancțiune în cazul
ignorării lor. Nu trebuie să săvârșim binele de frică, ci din
iubire față de semenii noștri și față de toată creația lui
Dumnezeu. Dacă ne purtăm cu ceilalți după cum suntem noi, nu după
cum sunt ei, adică dacă oferim ceea ce vrem să primim, ajutăm la
răspândirea binelui.
Bunătatea înnăscută a oamenilor
este sursa armoniei pe Pământ. Vreau să cred că trăim într-o
lume în care nu trebuie să țipi din răsputeri pentru a fi ajutat,
pentru că cei din jurul tău simt durerea ta o dată cu tine și te
ajută necondiționat. Vreau să cred că nu suntem niciodată
singuri, ci înconjurați de dragostea și prietenia celorlalți –
după cum a afirmat Cicero: «Cei buni se iubesc și se caută între
ei»“.
Este mult stres să vezi că există
colegi sensibili și buni. Colegi cu Hipocrate. Colegi care sunt gata
să ajute, să fie alături de alți colegi, nu doar în a le spune
la ce oră se desfășoară un anumit curs, în ce zi se dă un
anumit examen, care sunt cerințele în cadrul unui anumit colocviu,
dându-le notițele sau cărțile personale pentru a putea învăța
și multe altele (este și o enumerare care se poate transforma în
una cu „nu“ în față, dar despre acestea nu doresc să vorbim
acum). Este mult stres să vezi că există colegi sensibili și buni
pentru că știi că vor fi supuși multor încercări. Știi că
această sensibilitate îi va face să sufere și mai știi și că
nu toți vor rezista în timp. În același timp îți dorești să
reziste pentru că știi că societatea medicală are nevoie de ei,
că este necesar ca numărul lor să crească pentru că doar așa
colegialitatea se poate extinde și, vreodată, ar putea deveni un
fenomen de masă, un fenomen pe care ți-l dorești.
Am primit și multe alte mesaje în
zilele care au trecut, dar nu le voi reda, mai ales pentru că unele
sunt scrise foarte personal. Totuși, legat de ideea de
colegialitate, pe care un cadru didactic ar trebuie să o transmită
viitorilor colegi, mă refer la câteva gânduri dintr-unul dintre
aceste mesaje: „Chiar dacă inițial am avut o ușoară reținere
în a mă înscrie la cercul de microbiologie, acum sunt foarte
încântată că am făcut-o, mai ales că am reușit în numai
câteva ore să îmi schimb total percepția despre ce avea să se
întâmple“.
Există rețineri, pe de o parte
pentru că în mod necolegial se transmit anumite mesaje de „colegi“
mai mari, care fie nu au înțeles mai nimic, fie, fiind puțin
certați cu învățatul, consideră că atunci când se mai găsește
careva să te îndemne să înveți aceasta reprezintă o dușmănie
și nu colegialitate. E vorba și de lipsa celor „cei șapte ani de
acasă“, dar și de alte absențe pe care nu le voi comenta. În
loc să aleagă tăcerea se simt datori să vorbească și să
încâlcească mințile colegilor mai mici. În loc să îi lase să
descopere singuri ce se petrece și să aleagă cea mai bună
variantă pentru dezvoltarea lor, se trezesc vorbind, își închipuie
că sunt buni sfătuitori (asta în cazul în care nu o fac doar cu
răutate și doar pentru a bloca accesul la informație al viitorilor
colegi). Trec prin facultate, observă (sigur au spirit de
observație, doar că nu îl utilizează corespunzător), uneori sunt
nemulțumiți de ceea ce văd și ceea ce li se întâmplă, dar nu
mișcă nici măcar un degețel pentru a schimba lucrurile, pentru a
le îmbunătăți. Însă, la cleveteală sunt primii! De cele mai
multe ori au și rămân cu gândul „eu am scăpat, ce mă mai
interesează dacă se schimbă sau nu ceva?“. Este un exemplu tipic
de necolegialitate, un stres suplimentar, negativ, pentru cei cărora
le pasă.
„Mi-a plăcut organizarea
prezentării introductive și faptul că ne-ați spus din start ce
puncte doriți să atingeți. Am apreciat poza cu copacii care se
sprijineau, am apreciat mesajul. Recunosc că vă dau din ce în ce
mai multă dreptate când spuneți că munca în echipa este cea mai
eficientă. Așadar, cred că cel mai important mesaj de la dvs. este
încurajarea colegialității și renunțarea la rivalitățile deja
consacrate pentru că nu ne aduc niciun beneficiu și nu ne îndrumă
spre o medicină de bună calitate.“
Adevărul este că aceste cuvinte
sintetizează exact ce îmi doresc: colegialitate, empatie față de
pacienți și o medicină de cea mai bună calitate.
