„Am ajuns în situația absurdă ca, după zece
ani în care banii alocați sănătății s-au dublat, ajungând la circa 30 de
miliarde de lei, la sfârșitul lui 2016 să se întoarcă la buget aproape un
miliard de lei – oricare ar fi motivul. Iată că, deși toți se plâng că nu sunt
destui bani în sănătate, ei există, dar sunt folosiți ineficient.” Pornind de
la afirmațiile unuia dintre articolele pe care le-am citit la debut de an,
ajungem la noțiunea de colegialitate – de ce nu s-ar putea extinde la oricine are sau a avut vreodată legătură
cu sistemul sanitar (la nivel de conducere sau din interior)? De ce aceștia,
mari sau mici, puternic sau mai puțin puternic implicați, nu ar trebui să îi
privească drept colegi pe cei care formează sistemul sanitar? Mulți ar putea
găsi argumente contra. Hai să le găsim și pe cele pro. Oricine, cât de puternic
și de bogat ar fi, are rude și prieteni care, la un moment dat, vor avea nevoie
de sistemul sanitar. Chiar și atunci când îți permiți să te deplasezi pentru o
operație într-o altă țară, tot vine momentul în care nu este timp pentru așa
ceva și trebuie să abordezi sistemul sanitar național pentru o necesitate
personală. Ca atare, este absurd să nu ai grijă ca acesta să se dezvolte
într-un mod... sănătos. Și oare chiar așa se petrec lucrurile (măcar din 1989
încoace)? Cu toate că nu este exagerată expresia „banul este ochiul celui rău”,
nu banii sunt problema principală. Altfel, cu un buget care s-a dublat în
ultimul deceniu, am fi fost mult mai sănătoși – atât individual, cât și la
nivel național.
Se mai discută în acel articol despre
scutirea de impozit pe salarii pentru medici (sper că și pentru restul
personalului implicat în sistemul sanitar). A crește avantajele unor colegi și
a-i uita pe ceilalți reprezintă o eroare majoră. Din câte am citit, poate
reprezenta chiar o strategie – de a ridica pe unii împotriva altora, a le da de
lucru, de vorbit, de certat. „Lupta de clasă” a produs mult rău, multă răutate
și belșug de necolegialitate de-a lungul timpului.
Să ne gândim la un exemplu minuscul: cineva
a răcit și a primit, în dar, un pungoi de medicamente. Dintre acestea, s-au
remarcat câteva flaconașe mici-mititele. (poză) Șase bucăți – 17,73 lei! Dacă
împărțim la șase, observăm că prețul unui tubușor de cinci mililitri este
aproape echivalentul în bani pentru o cutie de lapte, așa cum o găsim pe
galantarele magazinelor de profil. În primul caz este vorba de câțiva mililitri
de „apă chioară cu puțină clorură de sodiu” (apă și sare). Mai mult decât atât,
soluția salină fiziologică se mai și poreclește aiurea (prescurtarea s-ar
potrivi) „sf” de parcă în sângele uman ar curge doar apă și sare. Micul
tubușor, odată deschis, trebuie consumat în întregime – iar dacă nu, lichidul
neconsumat trebuie aruncat pentru că sistemul de închidere/deschidere
funcționează unidirecțional. Să ne apucăm de calcule absurde și să ne gândim:
cât ar costa atunci o pungă pentru perfuzie de 250 sau de 500 ml? Ar putea să coste
738,75, respectiv 1.477,5 lei? Da, dacă s-ar găsi fraierii care să cumpere apa
cu sare la acest preț. Punerea în flacoane (de plastic sau sticlă) este o
operație care se putea realiza cu succes în Institutul Cantacuzino, imediat
după 1993. Cu o condiție: ca mașina de înfiolare să funcționeze. Și aceasta ar
fi funcționat cu o condiție: să încapă în clădirea construită special pentru
ea. Cum condițiile nu s-au îndeplinit la vremea respectivă, abia mult mai
târziu, după retehnologizări (cu bani, bineînțeles) a devenit posibilă
utilizarea acesteia.
Am comemorat, la 14 ianuarie, 83 de ani de
la trecerea la cele veșnice a profesorului Ion Cantacuzino. O slujbă de
pomenire, o audiție (Wagner) într-o atmosferă nu foarte optimistă. Profesorul a
construit un institut și un sistem pentru România. Profesorul a spus și a impus
liniile de acțiune: diagnostic, sănătate publică, cercetare, învățământ,
producție. Spunea cineva: „Fiecare soldat român plecat în război avea în raniță
o fiolă de vaccin antitetanic”. Nu știm ce va urma și nu știm dacă acest crez
și această moștenire a profesorului vor fi susținute. Așteptăm cu toții, așa
cum continuăm să așteptăm de atât de mulți ani. Dacă profesorul era aici, cu
noi, toată soluția salină fiziologică necesară pentru sistemul de sănătate se
putea înfiola în institut cu un preț potrivit și neapărat în favoarea României.
Am căutat și am găsit un articol mai vechi
din care citez: „Fabrica de seringi de unică folosință Sanevit 2003 Arad a fost
scoasă la licitație de Ministerul Economiei, la prețul de 32.684.998 de lei,
adică aproximativ 7,4 milioane de euro, însă societatea nu mai produce nimic de
mai mulți ani și are doar câțiva angajați”. Nu știu care este situația actuală.
Dar, din același articol, aflăm că: „Deschisă în 1995, Sanevit a fost prima
fabrică din țară producătoare de seringi și ace medicale de unică folosință.
Fabrica are o capacitate de producție anuală de 200 de milioane de seringi de
unică folosință și de peste 500 de milioane de ace medicale”. Are... avea.
Nu banii sunt problema principală.
Problemele încep încă de timpuriu. Auzeam zilele acestea la radio un anunț
aproape scandalizator: se organizează olimpiade pentru preșcolari. În loc să se
joace, preșcolarii intră în competiție. În loc să învețe să lucreze împreună,
sunt puși să concureze. Am scris un articol pe această temă și, așa cum am
promis, l-am depus și la sediul ministerului de profil. Am cerut răspunsuri. Cu
toate că există o lege care obligă instituțiile statului să răspundă
cetățenilor, nu am primit niciun răspuns. Aștept să treacă viscolul și am să
depun cererea către noul ministru. Am să insist, pentru că sunt convins că avem
nevoie de colegialitate – iar aceasta trebuie învățată din primii ani. Avem
nevoie de un sistem care să ne ajute să învățăm să lucrăm împreună.
