Dr. Vasi
Rădulescu este
un tânăr medic cardiolog, angajat la Spitalul Clinic „Sf. Maria“
din București. În timpul liber, scrie povești din spital pe
site-ul personal: eusuntv.ro,și
nu numai. E una din modalitățile prin care încearcă să
„îmblânzească“ cardiologia și să își amintească faptul că
pacienții sunt oameni cu povești și propriile apăsări, nu doar o
colecție de diagnostice care trebuie identificate și corectate.
– Cum ați ales cardiologia?
– Cred
că ea m-a ales pe mine. Cred că nicio întâmplare nu e
„întâmplătoare“ și totul se desfășoară spre desăvârșirea
noastră. Mi-a fost incredibil de greu la început, am debutat în
rezidențiat într-o unitate de coronarieni, cu pacienți în stări
grave. Transpiram, aveam emoții mereu, tremuram, nu mă simțeam
nicio clipă în largul meu. Am avut marele noroc de a da peste un
medic primar excepțional, doctorul Grigore Baloșin, care trata
orice caz fără să intervină brutal, avea fler, intuiție, ducea
la bun sfârșit cazuri dificile. Încă o face, în fiecare zi.
Timpul a trecut, am insistat, am învățat pe rupte, am făcut gărzi
cu nemiluita și totul a devenit mult mai ușor. Fugeam de la stagii
pentru a reveni pe USC-ul de la „Sfânta Maria“ sau prin
UTIC-urile de la Spitalul „Theodor Burghele“, unde am lucrat de
asemenea cu multă plăcere alături de medici foarte buni. Orice
lucru nou este incredibil de greu. El trebuie îmblânzit, făcut
prieten, cunoscut aproape pe deplin; abia apoi devine ușor. Actul
îmblânzirii cere timp, dedicare și sacrificii. Așa am făcut eu
cu domeniul cardiologiei, iar actul îmblânzirii e departe de a se
fi încheiat, dar suntem prieteni. Inima e un continuum de uimire
pentru mine.
– Care sunt cele mai complicate
aspecte ale relației medic–pacient?
– Uneori
e complicată și comunicarea elementară. Vedem în gardă oameni
care nu reprezintă urgență medicală și nu înțeleg acest lucru,
continuând să vină pentru că acolo își pot trata rapid orice
problemă. Vor să fie văzuți rapid, uitând că medicul e om și
nu vreun robot care execută la milisecundă operațiuni predefinite.
Mulți cer empatie și nu pricep că medicul dorește același lucru.
Apoi, niciun cadru medical nu are training în comunicare și cred că
ar trebui făcute module speciale pentru așa ceva. Cum îi spui unui
pacient că are cancer? Nu ne învață nimeni asta și sper să se
remedieze rapid. De fapt, chiar am purtat discuții ample cu Carmen
Uscatu și Oana Gheorghiu de la asociația „Dăruiește viață“
și vrem să impunem module de comunicare medic–pacient în
facultate și rezidențiat. Module cu teorie de cea mai bună
calitate și conversații simulate cu actori specialiști. E nevoie
de așa ceva. În afară se pune mare preț pe comunicare, pe
traininguri dedicate, noi suntem în epoca de piatră la acest
capitol.
– Care sunt plusurile și
minusurile unui rezidențiat în România?
– România
scoate absolvenți de medicină în număr mare. Din aceștia, mulți
intră direct în rezidențiate din Germania sau Franța, cu
interviuri sau examene. Din cei care rămân, mulți părăsesc țara
în primii ani de rezidențiat aici; pleacă în stagii de jumătate
de an sau un an, gustă din aerul de acolo și nu mai revin, pentru
că sunt buni și spitalele din afară fac tot posibilul să îi
rețină. Din puținii rămași aici, majoritatea trăiește în
umilințe cu duiumul, în lipsuri multiple. Salariile sunt încă
extrem de mici. Rezidenții mici fac gărzi neplătite. Nu au acces
ușor la aparatură, în sălile de operație, la congrese sau
cursuri speciale. Din cei care termină rezidențiatul, prea puțini
au continuitate în spitalele de stat, pentru că nu se scot posturi.
Iar privatul nu aleargă după medici tineri fără experiență, vor
tot medici cu ani de practică în spate sau cu nume. Sistemul e încă
plin de cercuri vicioase, neputințe, umilințe. Actualul ministru se
străduiește să îndrepte lucrurile. E greu să repari în câteva
luni ce alții au stricat în 26 de ani, dar sunt optimist că
anumite puncte esențiale se vor schimba în bine.
– Cât de des faceți gărzi?
Cum vă raportați la situația actuală privind gărzile?
– Am
făcut de la trei la paisprezece gărzi pe lună. Da, paisprezece.
Plătite foarte prost. Aici sunt mai multe chestiuni de discutat. În
majoritatea spitalelor, un medic intră de gardă la opt dimineața
și termină garda la 8 dimineața a doua zi. În timpul acesta,
răspunde și de programul său obișnuit de șapte ore, teoretic
având dublă activitate. Statul taie șapte ore din plata gărzii,
ca și cum medicul nu ar ține garda în perioada respectivă. Apoi,
tot statul uită de sporuri de noapte sau de doctorat, stipulate
toate în lege. Statul uită că o ordonanță de urgență a
modificat salariile și raportează veniturile de gardă la salariile
din 2009. Până acum avem premisele unui roman de Kafka. Vine Vlad
Voiculescu, încearcă să repare tot, se milogește pe la Finanțe
(asta a făcut, nu exagerez), primește răspuns că nu sunt bani,
timpul trece, medicii fierb. Apar contracte dubioase de semnat și
nimeni nu vrea să-și pună semnătura pe ele, pentru că totul e
departe de normalitate. Se aprobă în sfârșit proiectul lui Vlad
și gărzile se raportează la noile salarii, cu toate sporurile
date. Dar suntem încă departe, salariile actuale nu motivează pe
nimeni, nu elimină niciun plic, nu rețin niciun rezident sau tânăr
specialist în țară. Exportăm medici pe bandă rulantă și nu
luăm nicio măsură categorică. E tragic.
– Se întâmplă frecvent să
rămâneți în spital mai mult de 24 de ore?
– O
gardă în timpul săptămânii înseamnă 24 de ore. Oricât de
obosit aș fi, mă așteaptă alte minimum șapte ore de program
normal, în care trebuie să fac internări, externări, scheme de
tratament și alte diverse acțiuni prin spital. A fost o perioadă
în care cinci zile am alternat gărzi între două spitale. M-am
bucurat ca un copil când am văzut un petic de cer albastru, punând
piciorul pe trotuar în scurtul drum spre casă, după ultima tură.
Apoi m-am întristat, găsind bonsaiul uscat. Să ne înțelegem, era
o splendoare de bonsai primit cadou de la doctorul Cosmin
Constantinescu (reumatolog la „Sfânta Maria“). Îi puneam Verdi
în fiecare zi și-l udam din abundență. L-am pierdut și, oricâtă
experiență aș avea în resuscitări, cu bonsaiul nu mi-a ieșit.
Sper să nu citească doctorul acest interviu.
– Sunt situații în care
trebuie să vă rugați pacienții să își cumpere singuri
medicamentele de care au nevoie pe parcursul internării în spital.
Cum gestionați o astfel de situație?
– Au
tot fost și încă mai sunt. E discutabilă situația. Dacă
farmacia spitalului nu are un produs pe care noi îl considerăm
oportun într-o schemă de tratament, suntem ajutați oficial să îl
obținem, dar birocrația ne încurcă și nu ne permitem să pierdem
timp prețios. De cele mai multe ori punem noi bani și cumpărăm
medicamentele. Alteori explicăm pacientului și înțelege, nu au
existat dispute aici niciodată. Mai avem diverse preparate primite
de la companii farmaceutice și le utilizăm: statine pentru
colesterol, diverse antihipertensive, hipolipemiante, calmante etc.
Acum doi ani a fost o criză cu amiodarona injectabilă, un preparat
extrem de ieftin și util în conversia chimică a unor tulburări de
ritm. Nu se mai făcea pentru că nu era rentabil pentru companiile
producătoare. Apoi s-a ivit o problemă similară cu tabletele de
digoxin.
– Cum stă spitalul la care
lucrați în ceea ce privește dotările, resursele?
– Spitalul
are dotări decente și n-am întâmpinat mari dificultăți până
acum. Principalul neajuns e statutul de spital clinic ce nu deține
toate specialitățile în același loc. Ai un accident vascular
cerebral, trebuie să transferi pacientul. Până găsești un spital
care să-l primească, pierzi timp. Ai un mielom multiplu
diagnosticat de novo, trimiți pacientul la hematologie într-o altă
clinică, la Universitar sau Colțea. Ai o suspiciune puternică de
cancer pulmonar, vorbești la Nasta. Transferuri și iar transferuri,
ceasuri pierdute în convorbiri cu persoane de multe ori refractare.
Aduci aminte de profesorul X ca să forțezi transferul. La raport
mai spunem: „Vedeți că v-am folosit numele, altfel nu voiau să
îl primească“. Profesorul spune: „Orice pentru binele
pacientului!“. Și mergem înainte. Dincolo de acest neajuns
important, deținem centre de excelență în patologia esofagului,
în transplant hepatic, în cancerul de sân. Va deveni funcțională
și o linie de transplant pulmonar. Toate într-un spital relativ
mic, clinic.
– De ce faceți meseria asta? Ce
vă face să vă treziți dimineața și să mergeți la spital?
– O
fac pentru că îmi plac oamenii pe care îi descopăr în fiecare
zi. Medicul a cam uitat cum să discute cu pacientul, care nu e nici
pe departe doar o colecție de diagnostice, e un om cu povești,
experiențe, apăsări psihice. A uitat din prea multe motive: suntem
puțini, avem pacienți numeroși, ne-am răcit prin prisma
multiplelor neajunsuri. Eu unul trec mereu de barierele acestea și
de multe ori revin seara la spital să mai stau de vorbă cu ei, iar
beneficiile cred că sunt bilaterale. Am chiar un proiect numit
„Povești din spital“pe
blogul personal recent lansat: eusuntv.ro.
Oamenii sunt fabuloși, au personalitatea știrbită sub efectele
bolii și înfloresc pe măsură ce se simt mai bine. Oamenii
reveniți la viață din stări severe te privesc în ochi și-ți
inspiră un calm desăvârșit; te apucă de mână și simți
tremorul emoțiilor genuine. Îți mulțumesc din suflet și te trec
fiori pe șira spinării. Pentru toate aceste momente mă trezesc
dimineața, pentru toate trăirile, provocările din cazurile grele,
reușitele mici sau mari.
– Cum vă ajută scrisul să
procesați ce se întâmplă la spital?
– Scrisul
este o poveste veche la mine. Cum observ o mulțime de întâmplări
prin gărzi sau în timpul programului obișnuit, mă retrag undeva
când pot și scriu rapid despre o scenă văzută, folosind
aplicația simplă de notițe de pe telefon. Public acele scrieri pe
pagina personală de Facebook sau pe blog. Scrisul pentru mine este o
contragreutate și, recunosc, o metodă de a aduce puțin calm în
mări proprii destul de agitate. Spitalul înseamnă uzură,
suferință, imagini cu un puternic efect emoțional; detașez
oarecum acest balast prin intermediul cuvintelor și balonul meu
rămâne la o altitudine optimă. Îmi place să mai cred că ceea ce
scriu poate motiva oamenii. Am și demonstrat asta. Sunt implicat în
proiecte ale organizațiilor nonguvernamentale, precum „Dăruiește
viață“ și „Bursa de fericire“, unde acum eforturile converg
pentru strângerea de fonduri în vederea construirii unei clinici
noi de oncopediatrie la „Marie Curie“.
