În urmă cu doi ani, în ianuarie,
eram cutremurați aflând despre pierderea unei colege din anul trei.
Alina-Mihaela fusese ucisă pe o trecere de pietoni, nesemaforizată,
din vecinătatea INML. M-a ferit Dumnezeu de accidente grave sau
chiar și de vederea unor accidente grave, cu o excepție. Ne
îndreptam spre DN1, pe șoseaua Kiseleff. Ne apropiam de Piața
Presei Libere (Piața Scânteii, după cum mulți dintre noi o
cunoaștem, și probabil este bine să o ținem minte și sub acest
nume). Pe partea opusă, o tânără traversa pe trecerea de pietoni.
Mergea liniștită, dar, în următoarea clipă, a fost efectiv
zdrobită de o mașină care venea în viteză, condusă de un șofer
neinteresat de respectarea regulilor de circulație. Practic, o
crimă! Soția mea nu a uitat nici până astăzi grozăvia. Eu am
avut „noroc” și nu am pierdut controlul volanului (probabil și
pentru că viteza noastră era un pic sub limita legală). Ulterior,
acea trecere de pietoni a fost semaforizată. În schimb, semaforul
promis (de mai multe ori, prin note oficiale) de la intersecția
dintre str. Iuliu Hațieganu și șoseaua Vitan-Bârzești nu a fost
instalat nici până astăzi.
Există
legătură cu colegialitatea? Știu de multă vreme reacția multora
dintre viitorii colegi atunci când nu înțeleg ceva. Alternativa
corectă ar fi să întrebe, să ceară explicații, să se
străduiască să înțeleagă. De multe ori însă nu se întâmplă
deloc așa. Există și o replică foarte des spusă (bineînțeles,
în absența profesorului): „este nebun(ă)!”. Trist, dar
adevărat. Trist mai ales pentru că, atunci când cineva „știe”
(fără să își mai pună întrebări, „știe”) și începe să
denigreze profesorii, atunci când, la nici 20–21 de ani își
demonstrează „superioritatea în fața experienței”, nu mai
este atent, desconsideră eventualele sfaturi și explicații și
merge pe un drum care de multe ori va duce la regrete (medicale,
sociale, umane). Și mai apare și un alt rezultat foarte neplăcut:
profesorii pot începe să se sature de acest comportament și pot să
lucreze cu studenții la limita de supraviețuire. Cu adevărat un
cerc vicios! Să exemplificăm amintind cele întâmplate în
ianuarie 2015. Există un site la care, teoretic, au acces aproape
toți studenții. Partea studențească a comunității universitare
are aproape nouă mii de membri, la care se adaugă și medicii
rezidenți. Tinerii au o deosebită dexteritate în a manevra
gadgeturile și device-urile.
În tramvai, troleibuz, autobuz, mergând pe drum drept sau cu
riscuri, la cursuri sau la lucrări practice, de multe ori și la
examene, se manevrează telefoane „deștepte”, căști și alte
cele. La unul dintre cursurile recente din sfera imunologiei, am
arătat câteva filmulețe foarte sugestive. Eu îi cam văd pe toți
în timpul cursului, dar prefer să mă uit la cei care sunt atenți,
în încercarea de a nu îmi pierde răbdarea. Așadar, proiectând
acel film, mi-a lipsit inspirația să mă uit în tavan și am
privit prin sală. Unii dintre studenți erau atât de concentrați
cu jocurile pe telefon încât nici măcar că se proiectează un
film care îi poate ajuta să înțeleagă un fenomen nu au sesizat.
Cine greșește, în mintea lor? Profesorul, care este „nebun” și
nu îi lasă în pace să-și vadă de treaba lor. Măcar dacă ar
învăța ulterior, la lucrări, colocvii și examene. Dar, în loc
să înțeleagă mecanismul complexului de atac al membranei
(sistemul complement) încă de la curs, se trezesc și inventează
cu seninătate „o nouă imunologie”, direct la examen. Iar apoi
ce fac? Își ascund cursuri, își ascund informații, nu își spun
unii altora despre activități la care ar putea participa pentru
dezvoltare individuală, critică aceste activități chiar dacă nu
participă la ele și nu încearcă să înțeleagă cât de utile le
sunt sau le-ar fi fost, se luptă pentru bursă / buget / neplata
taxei de școlarizare, crezând că prin necolegialitate se rezolvă
toate acestea.
Ce mai fac unii? Eu încerc să le
explic – studenților, rezidenților sau doctoranzilor – cât de
importantă este colegialitatea și, în bună parte, rămân cu
explicațiile. Totul contează. Dacă aș fi cerut singur Brigăzii
Poliției Rutiere, Administrației Străzilor București sau altor
instituții să rezolve problema acelei intersecții în care au mai
avut loc și alte accidente (inclusiv mortale), mulți dintre tinerii
noștri ar fi spus, în deja obișnuitul stil, „este nebun, care-i
treaba lui?”. Dacă, în urmă cu 30 de ani, nu mă gândeam că
este posibil așa ceva (eram mai naiv), știu de multă vreme care
este realitatea. Nu îmi pare rău pentru mine, ci pentru ei. Pentru
că am multe lucruri de spus, multe mesaje de transmis. Totuși, am
anunțat ceea ce s-a întâmplat și am cerut o reacție a
comunității universitare studențești din universitatea noastră.
Care era reacția potrivită? Pentru că pe site-ul respectiv (are în
acest moment 3.307 membri) nu mai sunt logați toți studenții, cei
cu acces pe site ar fi putut să retrimită mesajul către paginile
de facebook ale seriilor lor și astfel toți studenții ar fi putut
să afle și ar fi putut să solicite, prin email (durată 50 de
secunde sau mai puțin), semaforizarea intersecției periculoase. Din
cei peste 10.000 de potențiali receptori ai mesajului, au trimis
solicitarea 37. Pentru că 37 este mai mult decât unul singur, am
primit răspuns și promisiuni de la toate nivelurile (am adresele
oficiale, parafate, înregistrate, semnate). Întâi părea că din
februarie-martie se va pune semaforul. Apoi, au devenit mai
„sceptici” și au început să îmi explice că nu există buget
pentru acest semafor, că se va discuta, că se va analiza, că se va
semaforiza. Ieri, un coleg, acum medic, a mers în zona respectivă
și mi-a spus că promisiunile nu s-au îndeplinit. Strada se
numește, corect, Iuliu Hațieganu, dar semaforul...
Îndrăznește careva să spună că
situația era aceeași dacă 200 sau 500 sau 1.000 de colegi
solicitau același lucru? La presiunea unei echipe, promisiunile se
transformau în fapte. Așa însă, și-au permis să trateze în
bătaie de joc ceea ce promiseseră. Am mai spus-o și insist. Din
decembrie 1989 și încă înainte de 1989, „sistemul” a încercat
să ne facă să credem că nu se poate face nimic, că totul este
deja stabilit, cu sau fără noi. Nu este adevărat. Lucrurile stau
așa cum stau din cauza neimplicării, a necolegialității, a lipsei
spiritului civic. Mă întreb de multă vreme: oare ce se învață
la școală la ora de educație civică? Aș vrea să merg și eu să
stau în sală și să ascult. Avem ore de educație civică, dar nu
avem civism. Iar asta este problema noastră, a tuturor. Este
neimplicarea noastră, este lipsa de colegialitate, lipsa
antrenamentului pentru a desfășura o activitate în echipă (unica
variantă corectă în orice domeniu, cu atât mai mult în domeniul
medical).
