Când
exemplele de colegialitate lipsesc, trebuie să privim lucrurile realist, să ne
gândim la ceea ce ține de noi și să punem în aplicare. Dacă ne gândim la ceea
ce fac alții putem pica în eroarea optimismului/pesimismului. Sunt convins că
nu este ușor, dar nu este nici imposibil. De-a lungul timpului, am observat
situații în care „ținerea de scaun” părea a fi unica activitate importantă.
Sau, o altă situație la fel de necolegială poate fi și gândul exprimat în
fapte, de genul: „Ce contează, noi tot ieșim la pensie, ce importanță are ce se
petrece după aceea?”. Sunt instituții în care s-a funcționat în acest stil.
Dacă
cineva, în tinerețe, a beneficiat de susținerea unui mentor, a fost tratat
colegial, a primit sfaturi și învățături, a avut chiar și posibilitatea de a
ieși din țară în vremuri în care participarea la congrese externe sau la stagii
de pregătire internaționale era extrem de rară, colegial vorbind, odată ce a
primit aceste daruri, devenea clară datoria de a transmite mai departe măcar o
parte din ele.
De
multe ori, din păcate, în acest moment începe să se manifeste un spirit
negativ, iar situația devine și mai nefericită când alți și alți potențiali
colegi încep să se simtă inspirați să procedeze similar. Se intră într-un cerc
vicios care greu mai poate fi rupt altfel decât așa cum Alexandru Macedon a
tăiat nodul gordian. O atare concluzie îndeamnă, poate, spre pesimism: „Noi nu
suntem Alexandru Macedon, societatea în care trăim nu are modele, cine să rupă
cercul vicios? E imposibil să schimbăm ceva!”. Greșit! Nu este așa. Răul și
lipsa de colegialitate nu sunt un „dat”, nu reprezintă situații de
nezdruncinat. Orice poate fi zdruncinat, în rău dar și în bine. Omul are în
puterea sa alegerea. Alegerea este un „dat”. Putem să alegem binele.
Putem să alegem colegialitatea. Putem să participăm la cursuri, conferințe,
congrese, dezbateri sau să audiem ceea ce se prezintă în mass-media și să
realizăm că datele respective au utilitate atât pentru noi, cât și pentru alți
colegi.
Există
emisiuni foarte interesante și utile în mass-media, dar atunci când auzim este
bine să ne gândim și la ceilalți și să împărtășim și cu ei ceea ce am aflat.
Chiar dacă aparent reacțiile sunt plăpânde sau chiar și atunci când nu există
nicio reacție trebuie să continuăm. Nu este un motiv egoist, ci o realitate:
avem nevoie de colegi și nu știm niciodată când ne putem afla într-o situație
critică, într-o situație în care nu avem cum să ne descurcăm în lipsa colegilor
și a colegialității.
Altfel,
alegerea greșită este să încercăm să fim „unici”, iar unicitatea se poate
manifesta prin acumularea de informații, de resurse și păstrarea tuturor
acestora în interes propriu. În loc să îi învețe și pe alții, unii aleg să se
folosească de ceilalți. Uneori, acest gând apare pentru a obține unele
beneficii, de exemplu posibilitatea de a participa cu lucrări la congrese sau
conferințe, posibilitatea de a scrie lucrări științifice, capitole sau cărți,
implicarea în proiecte în care recompensele sunt materiale (salarii). Mai poate
exista și o altă concurență, foarte neplăcută: concurența „pe pacienți”.
Exemplele, din păcate, pot continua. Doar că nici medicina și nici cercetarea
nu se pot realiza cu bine în lipsa colegialității, în lipsa construirii unei
echipe.
Există
persoane care încă din tinerețe sau mai ales încă din perioada adultă încep să
se gândească la pensie și pun în balanță colegialitatea cu „ținerea de scaun”.
Se poate ține de un scaun legat de o poziție de conducere, dar și de un scaun
care, păstrat, impune angajatorului să îți întârzie pensionarea pe principiul
„fără el/ea nu se poate”. Sigur că eroarea este cel puțin și a angajatorului
(exemplul de management prost este evident – nu este în stare să construiască o
echipă pentru viitor prin tehnica numită capacity building). Și în
aceste condiții te poți trezi că într-un anumit birou, laborator sau chiar
într-o întreagă instituție există o problemă cunoscută de o singură persoană.
Chiar dacă acea problemă nu este relevantă la nivel național și tot este foarte
neplăcut. Trăim într-o lume în care ar trebui să fim în stare să ne dezvoltăm,
împreună. Altfel, pentru o vreme, se poate ajunge la alegerea între două
variante: scoaterea la pensie și uitarea pentru totdeauna a modului în care se
rezolvă respectiva problemă sau amânarea pensionării. A doua variantă este mai
corectă într-un singur caz, atunci când persoana pensionabilă începe măcar și
în al doisprezecelea ceas pregătirea altor colegi pentru că nicio pensionare nu
poate fi amânată la infinit. Ne aducem din nou aminte și de angajator și de
spiritul său atât managerial, cât și colegial; învățând din erorile precedente
ar trebui să pună condiții – amânarea pensionării să fie posibilă doar asociată
cu capacity building. Dacă este cineva care crede că așa se petrece în
cele mai multe cazuri, răspunsul realist este „nu, nu este așa”. Avem atât de
multe exemple de necolegialitate. Avem atât de multe exemple privind răul
produs de necolegialitate. Să fie degeaba? Până când să rămână degeaba? Dacă
rămânem indiferenți, rămânem cu „Noi tot ieșim la pensie, ce mai contează ce se
petrece după noi?”, rămânem cu problemele nerezolvate și în loc să participăm
la schimbare ne lamentăm în pesimism sau ne trezim, din când în când, în
optimism.
Nu
toată lumea „ține de scaune”. Dacă unii, pentru a nu pierde „scaunul” sau
pentru a câștiga altul mai înalt sunt în stare de multe, sunt în stare ca în
prag de noi alegeri să își dedice timpul și resursele în acest scop, iar după
alegeri, să acționeze din ce în ce mai țintit, direcționat pe persoane, grupuri
de persoane sau grupuri de interese, nu toți sunt la fel. Sunt cunoscute
persoane care au petrecut ore și zile în șir pentru a obține „scaunul”, iar
apoi, de acest „scaun” au depins oameni, birouri, servicii, instituții sau
sisteme – de cele mai multe ori în mod necolegial.
Parcurgând
cele de mai sus, poate că unii dintre cititori ar începe să aibă gânduri
pesimiste. Acest tip de gândire nu este chiar o întâmplare. Poate că am mai
spus-o. Am remarcat că încă din decembrie 1989 s-a formulat un tip de mesaj,
s-a încercat transmiterea ideii că „nu avem ce face”, că „suntem prea mici și
totul depinde de alții” sau că „totul este deja stabilit, de alții”. Este un
mesaj rău. Este un mesaj anticolegial pentru că mesajul corect este: „Da,
putem, împreună putem realiza aproape orice. Important este să începem de la
noțiunea de împreună, de la unirea în a face lucrurile cât mai bine, de a discuta
unii cu alții, a dezbate, a ne ajuta și a ne dezvolta împreună”. Acesta este
mesajul care trebuie să triumfe atât în grupuri mici, cât și la nivel de
sistem, indiferent că este vorba de sistemul de învățământ, sistemul medical
sau de întreaga societate.
