Pe lângă reprezentanţia menită să strângă
fonduri pentru adăpostul câinilor fără stăpân şi deci ca un mesaj împotriva
eutanasierii, apoi, în prag de Revelion, tradiţionala operetă Liliacul de J. Strauss, Opera din Timişoara a oferit publicului de toate
vârstele o surpriză de proporţii, prezentând, în colaborare cu Teatrul Naţional,
premiera The Full Monty, un musical
de Simon Beaufoy după filmul omonim, muzica şi versurile fiind semnate de David
Yazbek şi Terrence McNally. O partitură care l-a atras irezistibil pe Răzvan
Mazilu, astfel încât a realizat regia şi coregrafia, reuşind să îi „prindă“ pe
interpreţi în jocul extrem de ofertant, deopotrivă solicitant şi foarte
„altfel“, rezultând un spectacol provocator atât pentru artişti, cât şi pentru
spectatori. Subiectul atipic a cerut, firesc, o abordare pe măsură, fără
pudibonderie, dar şi fără urmă de vulgaritate, profund uman, până şi aspectele
dramatice ale vieţii cotidiene fiind tratate însă cu umor, trecând de la
disperare la o explozie de vitalitate, născută, paradoxal, tot din disperarea
unor situaţii-limită.
Pornind de la un subiect omniprezent în lume
– şomajul, lipsa unei perspective, riscul de a pierde familia sau casa –,
textul permite conturarea unor tipologii diverse, contrastante, adesea amuzante
prin comportamentul pe care, de fapt, îl întâlnim în jurul nostru. Iar Răzvan
Mazilu, cu talentul şi imaginaţia sa debordantă, cu maniera de a lucra şi de a
modela nu doar dansatori, ci şi actori, de a-i capta în „jocul“ său încărcat de
forţă, expresivitate, pasiune şi profesionalism, a beneficiat de interpreţi
deosebit de talentaţi, ştiind să pună în valoare suculenţa partiturii, a
replicilor şi situaţiilor, păstrând permanent „omenescul“, regăsit şi în
alternarea momentelor de amărăciune şi suferinţă cu cele de un comic suculent şi...
adevărat. Cei şase şomeri încearcă să facă rost de bani printr-o reprezentaţie
de striptease masculin, ceea ce până atunci le era total străin, aşa încât
stângăcia dansului, ezitările şi jena, sunt depăşite cu disperarea care le dă
curajul să ajungă la o anume performanţă, ovaţionată până la isterie de
admiratoare exaltate şi chiar de familie. Şi toţi cântă, joacă, dansează bine,
se transformă sub ochii noştri, „atrăgându-ne“ în lumea lor de vise, tristeţi,
mici bucurii şi speranţe, de dragoste şi o anume poezie simplă şi caldă. Un
amalgam în care se regăsesc şi personajele feminine, cu tipologii la fel de
variate şi pregnant construite, poate puţin prea şarjate uneori, dar decupate
din nou din existenţa şi manifestările cotidiene.
Timp de trei ore, totul se derulează alert,
dens, mozaicat, în decorurile inspirate şi funcţionale semnate de Dragoş
Buhagiar, schiţând şi costume simple sau ostentative, în spiritul fiecărui personaj,
artiştii intrând în „pielea“ acestora cu bucuria de a descoperi noi teritorii
de expresie, de a se auto-depăşi prin asemenea provocări interpretative. şi
tocmai de aceea trebuie măcar menţionaţi absolut toţi – Richard Balint, Ion
Rizea, Matei Chioariu, Cristian Rudic (singurul solist de la Operă), Colin
Buzoianu, Victor Yila, Gabriela Popescu, Tania Popa, Andrea Tokai, Laura
Avarvari, Victor Manovici, Doru Iosif, Luminiţa Tulgara, Mirela Puia, Daniela
Bostan, Victoria Suchici Codricel, Adrian Jivan, Valentin Ivanciuc, Benone
Viziteu, Alex Hâncu.
Un loc aparte îi este rezervat dirijorului
David Crescenzi, pe care îl ştiam, de multă vreme, ca un excelent specialist în
muzica clasică, dar l-am descoperit de această dată ca un dăruit pianist de
musical, cu acel feeling specific, ba chiar şi ca actor plin de vervă şi
spontaneitate, conducând totodată ansamblul din orchestra Operei care, la
rândul său, a demonstrat din plin că poate aborda cu acelaşi succes orice gen şi
orice scriitură.
În sala arhiplină, chiar dacă la început
spectatorii mai conservatori au fost, poate, surprinşi şi contrariaţi, au
explodat curând hohotele de râs, aplauzele entuziaste, care la final parcă nu
mai conteneau, semn că toţi au fost cuceriţi într-o seară cu totul specială, cu
actori speciali şi un regizor-coregraf... recunoscut ca foarte special şi, de
fiecare dată, orginal şi surprinzător. Un spectacol care merită din plin să fie
văzut şi gustat, şi pe care poate îl vor vedea şi cei din alte oraşe ale ţării
pentru că... merită!
.jpg)
