„Aflată într-o
permanentă cursă contracronometru cu explozia de date informaţionale în
domeniu, imunologia este una din acele discipline ştiinţifice al căror dinamism
nu mai trebuie confirmat sau recunoscut. Numeroasele rezultate experimentale,
care apar zilnic pe glob, reuşesc cu greu să se concretizeze teoretic, deoarece
datele de azi uneori infirmă, alteori limitează sau chiar amputează enunţuri
anterioare. De aceea este greu, dar nu imposibil, de acceptat că, cel puţin până
în prezent, există puţine teorii care îşi păstrează valoarea de postulat. Spre
exemplificare, am ales trei astfel de noţiuni care au rămas valabile într-un
«abecedar» sui-generis al imunologiei: • restricţia
de histocompatibilitate • celulele
imune, care ar putea reacţiona cu propriile componente ale organismului, sunt
de regulă eliminate în cursul diferenţieriii în organele limfoide primare •sistemul imun posedă celule specializate
în limitarea sau evitarea unor deviaţii de la normal ale reacţiilor de apărare“.
Am citat din gândurile acad. Nicolae Cajal,
fost preşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale, care a acceptat să prefaţeze
o primă carte de imunologie pe care – la vremea aceea – mi-am asumat-o.
Imunologia a apărut, în fond, odată cu viaţa, când ceva greu de definit în acel
moment s-a întâmplat – primul conflict
antigenic. Au urmat o serie de evenimente, ce s-au derulat după legi
proprii şi care, în cele din urmă, au cristalizat principalele domenii de
cercetare ale prezentului: imunodeficienţele (primare sau secundare, dar şi ca
epifenomen al proliferărilor tumorale), hipersensibilităţile (capul de afiş –
alergiile), bolile autoimune şi transplantul.
Din păcate, am uitat de prietenii şi aliaţii
tradiţionali: infecţioniştii şi epidemiologii, de care la începuturi am fost
legaţi ombilical (infecţie şi imunitate).
Astăzi, ofertele se diversifică în ritm
alert. Au apărut numeroase „omics“:
proteomică, genomică, metabolomică, imunomică etc., unele desprinse dintr-un
trunchi comun, altele cu dorinţă de colaborare sau cu destine paralele şi
dialoguri prietenoase.
Un mare neajuns: materia primă – medicii
rezidenţi în imunologie au dispărut odată cu desfiinţarea din nomenclatorul de
specialităţi medicale a acestei ramuri. Nici măcar în comisiile de specialitate
ale Ministerului Sănătăţii nu se mai regăsesc specialişti imunologi. A fost,
până la urmă, ca o sarcină în evoluţie, care, la un moment dat, s-a pierdut,
înainte ca cineva să-şi poată da seama. Naşterea şi apoi evoluţia firească n-au
mai avut loc…
În multe dintre laboratoarele clinice (sau
de cercetare – din păcate, din ce în ce mai puţine şi lipsite de resurse) locul
medicilor a fost luat de biologi, biochimişti, biofizicieni, chimişti şi
farmacişti clinicieni.
De cele mai multe ori, o schimbare este plină
de speranţe. Mă gândesc acum şi le mulţumesc acestora: o armată de oameni tăcuţi,
muncitori, cu entuziasm şi pricepere, ca sfinţii sanitari – adică şi fără de
arginţi, de care depindem noi, cei câţiva care stăm de vorbă cu bolnavul. Nu
este un secret pentru nimeni – în întreaga lume cercetarea a fost şi este prost
plătită. Tot la fel de adevărat este că atunci când se dă startul la cursa
pentru premiul Nobel, în fiecare an (sau aproape), cel puţin în ultimele şase
decenii, câştigătorii sunt cei care au deprins secretele imunologiei. Aceasta
poate să însemne şi altceva – fiecare dintre noi, acolo unde lucrăm, facem
parte dintr-un uriaş angrenaj şi dumneavoastră, imunologii, conştient sau nu,
contribuiţi activ la trasarea direcţiilor viitoare de dezvoltare, atât în
cercetare, cât şi în terapie. Felicitări tuturor!
