– Doctore, omul ăsta inconștient, ținut de aparate, nu dă niciun semn de ameliorare. Până când?
Momentul rupturii concrete între om și corpul lui ține de demersul iconoclast al primilor anatomiști, care deschid la propriu corpuri umane. Izolat de om, corpul devine obiect al curiozității și al inspecției. În l’Œuvre au noir de Marguerite Yourcenar, Zénon, om al Renașterii, filosof, medic și alchimist, se adresează unui confrate: „În camera impregnată de oțet, disecam cadavrul, care nu mai era nici fiul, nici prietenul, numai un frumos exemplar al mașinăriei umane”, spune el.
Începând cu secolul al XVII-lea, modelul după care este reprezentat corpul uman este mașina: omul de-o parte și angrenajul complicat al trupului de cealaltă – sau, cum spune Descartes, corpul devine învelișul unei existențe, la urma urmei înlocuibil, căci existența ține înainte de toate de „cogito”.
„Quelle merveilleuse machine!” strigă biologii și medicii, cu ecou în imaginarul tehnicist occidental. „Un creier poate să folosească două corpuri sau chiar trei”, scria Auguste Compte (1). În fond, putem să schimbăm toate piesele mecanismului trupesc și omul să rămână același.
De la fascinația în fața corpului-mașină se ajunge la accentuarea fragilității lui: „Corpul e lipsit de rezistență, n-are permanența mașinii”, zic unii. „Se îmbolnăvește, apoi moare. Nu merită statutul ei.” Ce-i de făcut? Calitățile corpului trebuie îmbunătățite. Utopia mașinăriei perfecte e înlocuită cu utopia sănătății perfecte. Cum o recunoaștem? E sănătatea unui tânăr prelungită la infinit. Motto: Vivre pour être en bonne santé. Regăsirea paradisului pierdut, unde trupul devine vitrina ființei profunde: ești pe dinăuntru așa cum te prezinți la suprafață. Orice abatere de la parametrii vitali și de imagine de la 20 de ani trădează un defect: ești știrb, deci slab de minte. N-ai presiunea arterială din tinerețe? Nu alergi în pădure la 70 de ani? Ești bătrân. Bătrân! În sensul ăsta, clinicile medicale private aduc de veste: „Oferim Izvorul Tinereții și creșterea libidoului indiferent de înaintarea în vârstă”.
Tehnica este întotdeauna solicitată în utopii. Mașinile sunt aici învestite cu puteri supranaturale; ele vin să completeze natura, să-i corecteze erorile, în cele din urmă s-o substituie. În fața suferinței sociale și existențiale a individului se proiectează mirajul tehnologic. În jurul pacientului se construiește astfel un univers de aparate, ierarhizat, ordonat după categorii, specializat, la care medicul trebuie să se adapteze. „O mașinărie, cu exigențele ei tăcute și serioase, mi se pare că exercită o presiune mult mai puternică și mai cruntă asupra forței de muncă decât un om”, îi scrie Kafka iubitei (2). Adaptarea presupune să gândești rapid, adică să nu gândești: „cum îi e smuls un lung șir de gânduri unei minți sărmane, care lucrează lent de felul ei, de-o mașinărie ce zbârnâie întruna!” (2). Mai presupune și rentabilitate pe termen scurt – intrări, ieșiri. În universul ăsta presupus etern, nu există termen lung. Hazardul este exclus. Nu-s întrebări, numai răspunsuri. Conflictele sunt o problemă de comunicare. Productivitate, utilitate, gestiune, astea-s cuvintele de ordine. Sănătatea devine o chestiune de age management, adică o afacere, o competiție: „Îți poți lua soarta în mâini și poți controla cum vrei să fii și cum vrei să te simți, așa cum un management eficient controlează soarta companiei”, spun experții.
Spitalul – o uzină de mentenanță. O lume fără impurități, fără descompunere și moarte. O supranatură populată de omul sănătos, a cărui singură temere e pana. Pana e moarte.
