„Șpaga”,
acest flagel care continuă să cotropească buzunarele doctorilor,
în ciuda creșterilor salariale, este o boală cu transmitere
hematogenă. Parafrazând discursul actualului ministru al
sănătății, „e în sângele românilor” să se dea la
buzunar.
Plicul
continuă, astfel, ca și alte infecții dobândite în timpul
spitalizării, să facă victime. Și de data asta, spre
deosebire de nosocomiale, nu e culpa personalului, cât educația
pacientului. Pacientul, săracul de el, care are o pornire altruistă,
o profundă apreciere pentru doctor, preot, dascăl et
țetera, încât nu pleacă de acasă
fără o atenție, fără un ciubuc, fără un ceva
să-i mulțumească medicului.
Plățile
informale fac, de vreo zece ani încoace, obiectul unor analize riguroase, unele
accesibile și birocratului. În lectura unor astfel de studii, fie că
vorbim de cohorte generoase, fie că ne uităm la metaanalize
multinaționale, câteva adevăruri empirice se desprind. Am să le
revizuiesc aici, fără pretenția vreunei citații.
Principala
motivație, în cazul plăților informale (sau „plăți de
recunoștință”, cum le-a numit, pe vremuri, economistul maghiar
János Kornai), este captarea atenției privilegiate a doctorului. Ortul
invocă dorința bolnavului de-a fi privit cu sporită
atenție. E o năzuință psihologică și doar unul
dintre motivele pentru care există o diferență între
șpagă, respectiv plăți informale, anume că cele din
urmă apelează la poziția particulară de viață a
celui care oferă ceva, înainte de-a cere ceva. Cine dă
șpagă caută profit, celălalt vrea atenție. În spatele
unei atare nevoi se află milenii de exercițiu ritual unde, fie
că te duceai la șaman, la vindecător, la baba cu ghiocul sau la
felcerul recomandat, ți se spunea că există un preț.
Prețul nu era neapărat în bani, cât în bunuri, iar bunurile nu aveau
neapărat valoare, cât simbol. Această
rămășiță, acest reces apendicular cultural
multimilenar, explică o bună parte din diversitatea întâlnită în
plățile informale.
Și
nu doar că explică diversitate, dar trimite către o a doua
observație, aceea că mai degrabă persoanele cu standard
socio-economic scăzut și nivel redus de educație
favorizează practica. Pare contraintuitiv, ai zice că pe măsură
ce ai mai mulți bani vei investi mai mulți, încât să ai nu doar
spor de atenție, dar – posibil – maxim de
atenție, eventual una nețărmurită. În fapt, sunt mai
degrabă săracii, neșcoliții, „oamenii simpli” care fac
rapel la uzul invocației, iar asta pentru că, într-o bună
măsură, exercițiul actului medical e profund misterios pentru ei
și, drept urmare, ce e vizibil din el e doar funcția interesului. Dai
doctorului, doctorul dă
(„își dă”) interes. Succesul, aici, nu e o funcție a simplei
constatări că omul e doctor, deci abilitat să facă ce face.
Succesul, aici, e dat de intenția conștiinței. Nu
găsești vreo maliție în corolar, anume că cei care nu dau
au parte de dezinteres sau chiar de obidă, medical. Nu, fapt este că
prezența schimbului sacru de bunuri cimentează relația.
Unde
se întâmplă toate aceste lucruri? Că doar nu se întâmplă nici în
sărăcie, nici în sălbăticie. Se întâmplă în spital, un
loc profund traumatizant pentru oameni. Dar nu orice fel de spital. Se
întâmplă, studiile au relevat, într-un spital aflat la intersecția
dintre comunitatea sănătoasă moral și perversiunea ei prin
corupție, prin violarea unor reguli sociale și inversarea lor. Anume
că adevărații tirani sunt paznicii spitalului, brancardierii,
registratoarele, infirmierele, asistentele. Toți beneficiază de o
proiecție cvasipsihotică a viitorului pacient sau a familiei lui,
regresată psihologic, întoarsă în primitivism, la omul căruia-i
transpiră palmele în fața bolii și-a morții. Cum că
drumul e prea lung până la doctor. Cum că până la Dumnezeu te
mănâncă sfinții. Cum că (doar) banii amână moartea un
pic. E o corupție generalizată a arboretului ierarhic al valorilor,
funcțiilor, parcursului acestui labirint care permite mocnitei economii
să prospere.
Finalmente,
și trebuie spus, plata informală, „plicul”, nu se suprapune decât
parțial peste întreprinderile private care au căpătat pondere în
România în spitale de stat, private în sensul că practică tarife,
copulează pe marginea bunăvoinței statului și de multe ori
chiar descarcă în băierile spitalului anumite venituri. Inclusiv
doamna ministru ar trebui să știe, este unul dintre aceia care a
stimulat, pe vremea când era manager la Baia Mare, „suplimentarea” veniturilor
medicilor din spital prin plată transparentă, concurențială
a serviciilor prestate de dânșii „după program”. Nimic imoral aici,
poate un pic amoral, să punem în apoziție pe aceia care își
fiscalizează, respectiv nu-și fiscalizează, aceste venituri.
Aici nu mai vorbim de „plăți informale”, ci de evaziune fiscală
într-un ecosistem pseudo-formalist. Din nou, nu șpăgi.
Șpagă
– sau mită, cașcaval, comision, bănuț, peșcheș –
e acea sumă oarecare de bani care, de obicei, unge roțile unui sistem
corupt în axa lui administrativă. E birul pe care îl percep portăreii
macrocosmului sanitar, că vorbim de manageri, directori, directorași,
consilieri, traficanți de influență sau decidență, în
limbaj popular libărci, căpușe, ignobile târâtoare. Ignobilele
târâtoare, ca și gândacii, cresc la umbra umezelii propovăduite de
alte vegetale cambriene, ferigi de partid, îmbârligători de combinații
și combinatori de afaceri, ceea ce am numit „corbii capitalismului”.
Corbii capitalismului n-au jurat niciodată nimic nimănui, dar
și-au dorit tare, tare mult, să „mănâncă” și gura lor
o pâine. Nu că nu știu doctori care nu s-au hibridizat in-situ pe astfel
de plăci Petri, dar – potrivit studiilor – masa lor în ponderea
totală a plăților informale este sub 5%. E negru pe alb. E
statistică.
Drept urmare, lăsați pacienții în boiul lor și ocupați-vă cumsecade de ce-aveți în curte, anume supremația buruienilor. Că pacienții, odată înlesniți spre un mai bun acces la servicii sau instruiți despre cum să respecte sacralitatea actului medical, vor găsi alte mijloace de a-și arăta recunoștința. Ai mei, spre exemplu, fac plăcinte. Motiv pentru care, iată, mă autodenunț. Accept plăcinte (îndeosebi cu mere) de la pacienți, dar am primit și cu altfel de fructe. Pe care, ce să vezi, le-am împărțit și cu alți colegi. Pentru că omului i-e drag să dea. Problema nu e că dă. Problema e că este vilificat încât să pară mai puțin morbid că, stârv pe stârv, cresc grași necrofagii sănătății. Și nu-i mai stârpește odată Dumnezeu.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe