Recent,
am avut o urgență de sănătate în familie și am avut de-a face cu sistemul. Nu
intru în detalii, experiența este mai mult pozitivă decât altfel, mulțumesc
medicilor și personalului de la Spitalul Floreasca. Problema pacientului este o
stenoză aortică devenită simptomatică cu circa doi ani în urmă, care a ajuns în
stadiul de edem pulmonar acut plus alte complicații. La începuturile
decompensării cardiace, am făcut ceva eforturi de a „convinge” pacientul să ia
în calcul opțiunea intervenției chirurgicale, toate soldate cu eșec răsunător.
Medicii pe care i-a tot văzut în intervalul acesta au insistat și ei asupra
chirurgiei ca opțiune salvatoare. Degeaba!
Vă
puteți imagina că a sta la masa negocierii având-o de partea ta pe doamna cu
coasa este mult mai facil decât atunci când ea nu intră încă în cadru. În urma
discuțiilor din ultima vreme, în măsura în care va mai fi oportun, va accepta o
intervenție, preferabil una mai puțin invazivă. Dar, chiar și așa, nu a fost tocmai
ușor de convins.
Mă
chinuie gândul că, după o seamă de discuții cu circa doi-trei ani în urmă, am
renunțat la a mai discuta despre asta în familie. Mă gândesc că, poate, dacă
măcar cu un an sau șase luni în urmă aș fi reluat discuțiile, aș fi avut mai
mult succes. L-am întrebat pe un prieten bun cât crede că ar fi trebuit să
insist și, pe un ton glumeț, mi-a spus că până când începe să arunce cu obiecte
în mine.
Un
alt gând care mă chinuie este cât de mult ar trebui să aștept din partea
medicilor în a explica și ajuta pacientul să ia cea mai bună decizie pentru el.
Cât de mult trebuie să se preocupe în a înțelege preocupările, fricile și
prioritățile pacientului astfel încât să ia împreună cea mai bună decizie. În
ce măsură poate și trebuie implicată familia. În cele din urmă, medicul
înțelege cel mai bine evoluția naturală a bolii și riscurile implicate. Familia
poate înțelege mai bine prioritățile pacientului, chiar dacă nu întotdeauna.
Cum ar putea lucra împreună în așa fel încât să fie respectate dorințele
pacientului și să se ia deciziile potrivite la momentul potrivit și nu atunci
când poate este deja prea târziu. Trebuie neapărat să apară moartea în
prim-plan pentru a ne fi înțeles cu adevărat dorințele sau ne putem referi la
ea ca și când ar fi după colț, cu același impact?
Cât
de greu ar fi de discutat deschis despre evoluția naturală a bolii? Care vor fi
dificultățile care așteaptă după colț atât pacientul, cât și familia? Cum va
arăta sfârșitul atunci când se va desfășura și cât de mult poate fi amânat? Cum
este să mori pe masa de operație față de moartea prin sufocare (să zicem)? Cum
va arăta viața în ultimul an, ultimele luni, săptămâni sau zile, atât pentru
pacient, cât și pentru cei din jur? În cât timp poate fi amortizat costul unei
operații raportat la veniturile curente, cum ar fi bunăoară pensia? Care este
momentul dincolo de care nu se mai poate face mai nimic?
Cine
este responsabil de a-l lamuri pe pacient că a nu lua o decizie poate fi, de
fapt, o proastă decizie?