Ah, dulce nostalgie! Cine nu își amintește cu drag de orele de
semiologie din anii de facultate, atunci când profesorul de medicină internă
explica diferitele semne și simptome ale bolilor cu care pacienții se prezentau
la spital? Capitole întregi din cărțile de medicină internă erau dedicate unui
singur semn care se regăsea într-o multitudine de afecțiuni (febra, de exemplu)
sau diferitelor semne patognomonice cu nume proprii, precum nodulii Osler, care
apar pe degete și suprafața palmară, respectiv plantară în endocardita
bacteriană. Un semn aparent banal, „un fleac“, cum ar spune comisarul celebru
de pe micile ecrane, dar cu care putem diagnostica o afecțiune atât de
serioasă!
Cu toții ne amintim bătăile de cap din anii clinici și poveștile
diferitelor cazuri prezentate și procesate de noi la fel ca un basm la finalul
căruia eram cu toții cu sufletul la gură, așteptând ca binele să învingă și
sperând că într-o bună zi vom deveni atât de buni încât să punem diagnosticul
încă din clipa în care pacientul face primul pas în cabinet. Cel puțin, eu
visam cu ochii deschiși să devin un Sherlock Holmes al diagnosticelor clinice.
Și iată-ne astăzi, aruncați în tumultul realității din spital
sau cabinet, încercând să ținem capul la suprafața sistemului nostru sanitar
dezorganizat. Pacienți care vor să li se spună imediat ce diagnostic au, dacă
s-ar putea să fie consultați pe holul spitalului, în timp ce medicul urcă de la
un etaj la altul, sau poate chiar lângă automatul de cafea, cât timp aparatul
le pregătește amestecul energizant. Pacienți care nu de puține ori ajung la
prima consultație cu o atitudine de tipul „am venit pentru second opinion“,
primul diagnostic fiind de fapt un autodiagnostic stabilit cu ajutorul
internetului, din diferite site-uri mai mult sau mai puțin avizate.
Consultația se transformă astfel într-un test adresat medicului:
„Este adevărat ce am citit pe net, cum că...?“ sau „Dar cineva a scris pe forum
că după ce a făcut biopsia s-a împrăștiat cancerul în tot corpul! Eu nu o fac!
Medicina pe care o practicați dumneavoastră ne pune în pericol!“. Unele
întrebări sunt pertinente, dar multe altele sunt de-a dreptul lipsite de cel
mai elementar bun simț. Frecvent, atunci când noi, medicii devenim pacienți (se
întâmplă, suntem oameni, nu zei) și așteptăm să ne vină rândul la consultație,
auzim tot felul de opinii exprimate cu voce tare ale celorlalți pacienți,
ieșind nemulțumiți din cabinet: „Ce mare lucru să îmi facă la consultație? Doar
a stat de vorbă cu mine, nici măcar o ecografie nu mi-a făcut!“. Ador aceste
remarci!
Regăsim valoarea unei consultații de astăzi ca fiind comparabilă
cu cea din trecut, din anii de studenție? Nu prea. Și sincer, nici nu cred că o
vom mai regăsi vreodată. Impactul informației răspândite online a schimbat
raportul medic–pacient. Înainte de explozia internetului și a informațiilor
cuprinse acolo, medicul era stăpânul informației medicale, o autoritate de
necontestat de la bun început. Era greu să fie contrazis. Astăzi, este chiar distractiv
să îl „prinzi“ pe medic că nu a auzit de nu știu ce bazaconie nou apărută și
promovată pe un site, suficient pentru a anula importanța consultației. Un
pacient era foarte impresionat de mine (în sens negativ). Nu înțelegea cum de
nu am aflat de existența unor plasturi care se lipesc pe hipogastru pentru
tratamentul adenomului prostatic. Costul plasturilor era de aproximativ trei
ori mai mare decât cel al unei consultații la majoritatea policlinicilor
private.
Vă sunt cunoscute replici de tipul „Nu mi-a plăcut medicul, am
să merg la altul sau mai bine am să fac așa cum scria pe site-ul ăla“ sau „Iau
și eu același medicament pe care îl ia vecinul meu, i l-a dat un doctor foarte
bun“? Internetul oferă din păcate doar o iluzie a cunoașterii, pe care o minte
nepregătită (adică lipsită de educație medicală solidă) nu o poate înțelege
corect și evident, nici deciziile luate ulterior nu vor fi bazate mai mult
decât pe noroc. Explozia informației a dus așadar la scăderea valorii unei
consultații, iar această transformare este ireversibilă. Îmi pare rău să vă
anunț, dar s-a terminat cu „vremurile bune“ despre care vorbeam mai sus.
Al doilea factor care subminează importanța unei consultații
este progresul tehnologiei, extrem de util în diagnostic și tratament, dar
prost înțeles uneori de pacienți. „Am venit să îmi faceți o ecografie!“, sună
de multe ori doleanța pacientului. Medicul se transformă astfel în simplu
servant. Paradoxal, ecografia este cea care îl liniștește pe pacientul
nerăbdător, nu medicul. Mai demult am făcut un mic experiment cu un astfel de
pacient, în sensul că m-am conformat, l-am rugat să ia loc pe canapea, am
executat în tăcere explorarea, apoi am printat pozele esențiale și i le-am
înmânat. A rămas uimit, întrebându-mă: „Și acum ce fac?“. I-am zis că a dorit
din start ecografia, însă interpretarea ei presupune utilizarea cunoștințelor
medicului. De asemenea, felul în care „cauți“ ecografic diferite modificări în
funcție de anamneză și examenul clinic ține tot de capacitățile unui medic.
I-am explicat că fără rațiunea omului în halat alb, fără pregătirea și harul
său, o ecografie nu înseamnă decât un clișeu care nu îi va schimba cu nimic
starea de sănătate. Probabil acel pacient m-a considerat nebun, și cu siguranță
nu a înțeles importanța aportului medicului la actul medical. Atenție, mă refer
la cazurile pacienților care aleg să „cumpere“ o ecografie, și nu o
consultație, întrucât consideră că aceasta nu le este utilă.
Promovarea agresivă a investigațiilor paraclinice, specifică
mediului privat dar încurajată și de presă, mereu în căutare de senzațional și
de „aparate minune“ sau „tratamente miraculoase“ îl aruncă pe medic și mai mult
în umbră, spunând parcă „Lasă-l încolo, e depășit, cei șase ani de facultate,
plus încă câțiva de rezidențiat sunt comprimați în aplicația asta mobilă!
Medicul e depășit, tastează aici simptomele și gata, în minutul următor
primești diagnosticul și tratamentul.“
Imaginea medicului în România este una serios afectată. Nu mai
insist pe subiect, dar acest lucru influențează vrând-nevrând și valoarea pe
care pacientul o atribuie unei vizite la medic. De câte ori nu am auzit
replica: „Nu mă duc la medic, că nu am bani de dat acum! Să stau pe holurile
spitalelor cu orele și să îi mai dau și șpagă?“. Sistemul medical suferă
înainte de toate de lipsă de credibilitate. Consultația este căzută în
derizoriu când medicul este uneori imposibil de găsit si nu există efectiv timp
alocat pacientului.
O întrebare pentru nostalgici: vă mai amintiți vremurile în care
cei din jurul nostru se întrebau ocazional, la o masă în familie sau orice alt
prilej de întâlnire: „Auzi, știi vreun cardiolog bun? Sau dermatolog bun? Sau
vreun medic de orice specialitate bun?“. Așa își începeau căutările medicale
până la începutul anilor 2000. „Cunoști un specialist bun? Aș vrea să mă
vadă!“. În contrast, astăzi, o bună parte din pacienți sunt efectiv „aterizați“
în cabinet doar pentru că au găsit nu știu ce promoție sau că am adus un
ecograf nou, sau de ce nu, fiindcă la noi la clinică sunt mai multe locuri de
parcare decât la concurență.
Care este diferența între prețul unei consultații și valoarea
ei? Prețul este suma de bani cerută și plătită cabinetului/medicului (în
condiții legale, evident). Valoarea reprezintă importanța pe care i-o acordă
pacientul, în același mod în care noi cumpărăm diferite obiecte sau servicii
despre care spunem că am plătit „puțin“, când de fapt vrem să spunem că am
obținut mai mult decât speram pentru banii dați la schimb. Întrebarea firească
pe care trebuie să și-o pună fiecare medic este: „Cum pot crește din nou
valoarea unei consultații?“.