În linii mari, speranţele își primesc o răsplată. În măsura în care putem generaliza, dacă mă uit la colegii mei cu 10-15 ani mai tineri, deja par a fi mai buni decât am fost noi. Au, desigur, niște avantaje: accesul liber la informaţia specializată și, mult mai important, curajul. Copilărind în comunism și apoi în capitalismul sălbatic, cei ajunși astăzi la vârsta mijlocie sunt păstrătorii unor traume istorice. Iar ca studenţi și tineri doctori ne-am lovit de o mașinărie ierarhică nesănătoasă, a personalităţilor gigantice de neclintit și a puterii concentrate birocratic, care pe mulţi i-a făcut să emigreze, pe alţii să se adapteze nu în modul cel mai fericit, și pe restul – să se însingureze.

Lucrurile par să nu mai stea așa astăzi: noua generaţie de medici, cât o cunosc, înţelege importanţa dialogului social și vrea să schimbe lucrurile în bine, nu doar să supravieţuiască. Din câte văd din turnul de observaţie al cabinetului de psihiatrie, nu doar în medicină, ci în toate domeniile începe să prindă formă o nouă elită.
Ca psihiatru însă, am ocazia să văd un revers al medaliei. În ultimii ani, întâlnesc printre pacienţi tot mai mulţi tineri care, din contră, par să abdice de la viaţă. Urmează un model asemănător: au între 18 și 25 de ani, sunt în majoritate, dar nu exclusiv, băieţi și, încetul cu încetul, renunţă la studii, la prieteni, la relaţii, la orice plan de viitor.

Cei mai mulţi, dar nu toţi, sunt diagnosticabili cu o suferinţă psihică: tulburări de spectru autist, depresie, deficit de atenţie, psihoze cronice la debut. O parte consumă droguri. Dar patologia psihiatrică nu e în prim-plan și nu pare a fi cauza ultimă a acestui tablou: mai curând, ea e un important factor de risc. Puţini dintre ei vor ajutor sau tratament; vin aduși de părinţi sau îngrijitori, mai mult forţat, decât consimţit. 

Cititorul informat poate a recunoscut deja elementele fenomenului hikikomori, numit cândva și apatia studentului sau nevroza de retragere. Dacă el a fost observat încă din anii ’60, iar din anii ’90 încoace a atras atenţia mai ales în societatea japoneză, fiind considerat mai curând un sindrom cultural, de la pandemie a devenit un fenomen global care ne bate deja la propriile uși. 

Între tinerii curajoși și gata să schimbe lumea într-una mai normală și cei care nu cred că viaţa și societatea merită o șansă, vedem poate o nouă stratificare socială, una a vulnerabilităţii, a căutării unei identităţi care să nu fie impusă din oficiu.