Au
fost dezbateri aprinse pe canalele de știri după ce Consiliul
general al municipiului București a hotărât, cu o majoritate
relativă, să acorde un nou sprijin financiar în valoare de 15
milioane de lei (aproximativ trei milioane de euro) pentru
construirea Catedralei Mântuirii Neamului. Estimările
finanțărilor înghițite până acum de această construcție se
ridică la 18 milioane de euro.
Mulți
din consilierii care au votat împotrivă au susținut că acești
bani erau mai utili pentru refacerea infrastructurii spitalicești
uzate a Bucureștiului. Spiritele s-au încins în ședința de
consiliu, revitalizându-se dezbaterea „școli sau spitale“.
Preotul Nicolae Crângașu, coordonatorul sectorului monumente și
construcții bisericești din Patriarhie, a reacționat imediat,
susținând că ideea acestei catedrele i-a aparținut chiar lui
Mihai Eminescu care, atunci când i-a văzut pe „eroii zdrențăroși
și obosiți“ ai Războiului de independență, ar fi afirmat că
aceștia meritau o catedrală a mântuirii neamului. Reprezentantul
Patriarhiei a adăugat:„Avem
nevoie de banii aceștia pentru că, fără sprijinul dumneavoastră,
nu vom mai putea continua lucrările. Guvernul ne-a îndemnat să ne
îndreptăm spre primării. Dacă nu vom primi acest ajutor
financiar, generația noastră va fi una a eșecului“.
Știm
deja că această catedrală va fi sfințită la 1 decembrie 2018. Ce
nu știm încă este când va fi construit primul spital public nou
după revoluție în București.
Am
urmărit discuțiile pro și contra și am fost surprins de
meschinăria unora dintre argumente. S-a spus că nu este doar o
catedrală, că în incintă, pe lângă spațiile rezervate unor
servicii sociale, va funcționa și un cabinet medical. Un expert a
calculat câte cabinete medicale se puteau face cu acești bani.
Câteva sute. În aceeași perioadă, un fotbalist și-a plâns
copilul care murise după ce fusese plimbat între servicii de gardă
pediatrice supraaglomerate. O situație la ordinea zilei pentru orice
bucureștean care are nevoie de asistență medicală. Camerele de
gardă în spitalele vechi, majoritatea multipavilionare, sunt
sufocate de oameni care stau la coadă, în condițiile în care
fiecare urgență reală ar trebui să fie o prioritate absolută.
Fiecare perioadă electorală a venit cu promisiunea unor spitale noi
multidisciplinare, fără ca vreodată să fie ținută. Nu numai că
nu s-a construit nimic, dar hemoragia de medici a lăsat servicii
mari din spitalele județene fără urgentiști.
Am
căutat ce s-a întâmplat în perioada în care Eminescu a făcut
acea remarcă și nu întâmplător am apelat la scrierile despre
Carol Davila, care i-a fost contemporan și a trăit pe linie
medicală evenimentele acelor ani. Medicul a venit încă din 1853 în
București, invitat de Barbu Știrbei, pentru a organiza serviciul
sanitar. Ar fi trebuit să stea doar trei ani, dar a rămas până la
sfârșitul vieții. A construit, din aproape în aproape, un sistem
medical care funcționează și azi și a organizat serviciul sanitar
militar și civil. În 1855, a înființat o școală de felceri, iar
în 1856, o școală secundară de chirurgie cu program școlar
teoretic-liceal și sanitar-militar. Când adversarii filoruși au
făcut demersuri pentru închiderea școlii, Davila s-a adresat
guvernului francez, care s-a obligat în cele din urmă să o
finanțeze. Abia atunci când caimacamul Alexandru Dimitrie Ghica a
dat un opis domnesc pentru menținerea tinerei instituții, Davila a
reușit să o transforme în „Școala națională de medicină și
farmacie“. Elevii săi au fost trimiși la marile facultăți din
Europa: Paris, Roma, Berlin și Viena, de unde s-au întors doctori
în medicină. Au devenit apoi profesori la facultatea înființată
la București.
„Pe
cartea de vizită a formatorului de școală medicală nu era scris
decât un singur cuvânt: «Davila». Este suficient pentru toată
lumea“ (Gheorghe Brătescu, „Tinerețea lui Carol Davila“,editura
Albatros, București, 1979). A pus bazele unui sistem, în care a
(re)adus medici și a reconstruit o rețea care trebuia să fie
aproape de standardele lumii occidentale. Nu a fost ușor, dar a avut
o strategie și un concept coerent.
Întorcându-mă
la declarațiile făcute cu ocazia votului din Consiliul general al
municipiului București, nu pot să nu remarc că în domeniul
politicii sanitare mai sunt multe de făcut, așa cum erau și în
anii în care au trăit Eminescu și Carol Davila. Dacă biserici
avem în acest moment cu duiumul, pentru serviciile sanitare,
redutele medicale sunt aceleași de zeci de ani și fac din ce în ce
mai greu față cererii imense care nu vine doar de la bucureșteni,
ci și de la ultimele speranțe de vindecare ale multor concetățeni
din provincie.
Se
vorbea în ședința de consiliu de „o generație sortită
eșecului“ dacă nu apare Catedrala Mânturii Neamului. Mă întreb
dacă această generație nu ar trebui să fie sănătoasă, și nu
doar sănătoasă moral. Unde ar trebui să se trateze românii pe
viitor? În aceleași spitale-muzeu, supraaglomerate, sărăcite de
medici, dar bogate în cazuri sociale? Răspunsul vine tot de la
Eminescu, de data aceasta de la jurnalistul Eminescu: „Părerea mea
individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica
ce se face azi în România
și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci
pentru adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor noastre
de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește
de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale –
misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea
morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu
caut adepți la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu
ține ca la el însuși“(G. Călinescu, „Opera lui Mihai
Eminescu“, editura Minerva, București). La
peste o sută de ani de la moartea lui Eminescu, așteptăm încă,
la fel de săraci și de dezorganizați, această generație.
