În căutarea unor soluţii salvatoare pentru sistemul nostru de sănătate, principiul ierarhizării spitalelor pare – la o primă vedere – o idee seducătoare. Din păcate, aplicarea lui, în condiţiile noastre şi conform metodologiei enunţate de Ministerul Sănătăţii, nu va duce la îmbunătăţirea asistenţei medicale, va încurca şi mai mult lucrurile, va adânci criza sistemului care, iată, devine alarmantă, dacă nu periculoasă.

    Nu intru în amănunte, dar mi se pare cel puţin lipsit de simţul realităţii să încerci să pui în practică o asemenea măsură care zdruncină temeliile întregului sistem, apelând la un principiu discriminatoriu, inacceptabil şi supărător, al „celor şase centre universitare de tradiţie“. Din capul locului, împărţim universităţile de Medicină în cel puţin două categorii calitative, cu toată cascada de consecinţe: învăţământ mai bun şi mai prost, medici mai bine pregătiţi şi mai slabi etc. Ceea ce este o inabilitate inacceptabilă. Şi apoi nu trebuie să perfectăm ierarhizarea? Vom preţui cadrele didactice după tradiţia sau lipsa de tradiţie a centrului universitar? Câţi ani trebuie să se scurgă pentru a accede la statutul de „spital cu tradiţie“? Nu, nu aparţin niciunuia dintre centrele universitare (cu sau fără tradiţie), ca să fiu acuzat de partizanat. Respect tradiţia, care are temeiurile ei de a fi considerată, în toate domeniile, la adevărata ei semnificaţie. Dar, pentru o reformă reală şi eficientă, tradiţia nu mai este suficientă. Şi dacă domnul ministru nu cunoaşte (n-are cum să cunoască) prea multe despre tradiţia centrelor medicale din ţară, este de mirare că sfetnicii dsale ignoră realitatea. Este suficient să mă refer la centrul universitar constănţean, care s-a dezvoltat exploziv, exemplar, fără să aştepte anii şi tradiţia, pentru ca argumentul respectiv să devină inoperant. Tradiţia poate aureola o instituţie de genul unei universităţi de Medicină, dar nu este un concept definitoriu, putând fi suplinit de altele la fel de importante şi de semnificative. Apelând la tradiţie nu avem cum ajunge prea departe şi vom da îndărăt, cum am dat într-o puzderie de alte măsuri neinspirate, enunţate cu surle şi trâmbiţe şi apoi rămase în stadiul de intenţie eşuată: „N-a fost să fie!“...

    De altfel, consider că problema ierarhizării unităţilor spitaliceşti poate fi pusă în discuţie, dar numai într-un sistem bine aşezat, care funcţionează ireproşabil sau foarte bine şi care poate servi unor necesităţi de suprastructură, administrative sau documentare, pentru că simpla ierarhizare nu rezolvă, automat, şi problema competenţelor. În situaţia noastră, într-un sistem în care nici măcar medicina de bază – generală sau de familie – nu funcţionează cum trebuie, într-un sistem prost dotat, slab finanţat, incapabil să răspundă necesităţilor elementare ale asistenţei medicale, din care specialiştii pleacă pur şi simplu, în timp ce bolnavul este doar victima care încearcă să se descurce cum poate, a enunţa o gradare a asistenţei şi a competenţelor este din capul locului sortită eşecului.        

    Dovada cea mai bună este că puţine ţări europene practică sistemul ierarhizării de sus a unităţilor spitaliceşti şi doar din necesităţi strict manageriale, nu pentru a căuta justificările ineficienţei. Da, din câte ştiu, Suedia practica un asemenea sistem. Existau spitale de 100 de paturi în teritoriu. La fiecare cinci asemenea spitale, exista un spital de 500 de paturi, iar la cinci spitale de 500 de paturi, exista spitalul central de 2.500 de paturi. Dar e vorba de Suedia, dotarea spitalelor era fără reproş, pentru nivelul respectiv, iar sistemul de ambulanţă funcţiona din plin. Era un sistem perfect funcţional, fără rateuri. (...)

Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.