Săptămâna trecută, la 30 martie, a fost Ziua Mondială a Tulburării Bipolare. Istoric, ceea ce se numea cândva „psihoză maniaco-depresivă” e doar varianta cea mai intensă dintr-un spectru difuz, al cărui fir comun sunt „maniile”: stări euforice, de furie, hiperactivitate, slăbire a liantului gândirii și un comportament necugetat, exagerat, riscant.  Acestea sunt definitorii pentru bipolaritate, și doar în secundar episoadele depresive, chiar dacă pot fi gravissime, netratate, au un risc înalt de suicid.

Aceste oscilaţii sunt cunoscute încă din Anticihitatea greacă, „mania” fiind descrisă în corpul hipocratic (în românește stă la originea cuvântului „mânie”). În marile clasificări (DSM, ICD) găsim trei forme de bipolaritate: tipul 1, în care e suficient să ai un episod maniacal pentru diagnostic; tipul 2, în care episoadele euforice sunt de intensitate mai mică, „hipomanii”, dar sunt mereu urmate de episoade depresive severe; și „tulburările bipolare sub-prag”, cum e ciclotimia, în care hipomaniile sunt intersectate de perioade de lungă depresie moderată, „distimie”.

Formele atenuate sunt insuficient recunoscute și diagnosticate. Prevalenţa pe viaţă a spectrului bipolar în populaţie e estimată între 1,5% și 6%. Povara calculată în pierderea de ani de viaţă ajustaţi pentru dizabilitate, e mai mare decât a tuturor formelor de cancer sau a bolilor neurodegenerative, din cauza debutului timpuriu și a evoluţiei de o viaţă.

Tulburarea bipolară, deși nevindecabilă, este de multă vreme înalt tratabilă și putem spera, a priori, la remisiunea simptomelor între episoade și la lungi perioade fără episoade și, deci, la o viaţă normală. Factorul cel mai important în obţinerea acestor scopuri este psihoeducaţia. Vorbim mult prea puţin despre tulburarea bipolară, ea face încă obiectul unui enorm stigmat.

E pusă deoparte în imaginarul colectiv în categoria „nebuniilor”, e înconjurată de o mitologie nocivă care umple efervescent golurile de ignoranţă. Lucrurile sunt complicate de faptul că, în plin episod, oamenii care suferă mai ales de formele grave de tulburare bipolară au o conștiinţă a bolii diminuată sau abolită.

Îi admir pe cei câţiva care trec prin experienţa tulburării bipolare și vorbesc public, cu curaj, despre ea. Ei fac un serviciu de sănătate publică de care noi n-am fost în stare.

O să spun în încheiere că o măsură a interesului social din România pentru tulburările bipolare e faptul că standardul de aur al tratamentului lor medicamentos, sărurile de litiu, e de negăsit la noi de decenii întregi, că pacienţii noștri și-l procură cu dificultate din străinătate sau pe căile obscure ale importului paralel, iar eforturile de a-l face disponibil se termină mereu în eșec și într-o ridicare de umeri.

Citiți și: Să regândim vocabularul infamiei