Explicaţiile
medicale antice ale lui Hipocrate au stabilit un „link“ între o anumită stare
psihică şi bila hepatică, concentrată, vâscoasă şi de culoare închisă:
melancolia. Cu toate că explicaţiile lui nu au stat ulterior în picioare, este
remarcabilă observaţia sa că un criteriu somato-psihic important – inapetenţa –
se asociază cu înnegurarea gândurilor. Descrierea acestei tulburări afective se
regăseşte într-un aşa-numit interviu cu filosoful Democrit, presupus a fi
nebun, pe care întemeietorul elen al medicinii ar fi fost chemat să-l
examineze. În 1624, apare cartea lui Robert Burton – „Anatomia melancoliei“,
inspirată din legenda lui Democrit. Publicată în mai multe ediţii (opt în
intervalul a două generaţii), lucrarea a fost în acel timp de trei ori mai
populară decât piesele lui Shakespeare. Esquirol, în secolul XIX, a fost primul
medic care a dat o descriere corectă, iar Kraepelin, în clasificarea sa, a
delimitat-o în cadrul psihozei maniaco-depresive, numind-o melancolie. Deşi, la
începutul secolului XX, psihiatrul Adolf Meyer a optat pentru utilizarea
termenului „depresie“ în locul celui de „melancolie“, psihiatria franceză l-a
menţinut încă multă vreme, „depresia“ pătrunzând mai greu, alături de
„melancolie“, chiar şi în opera unui psihiatru francez modern cum a fost Henri
Ey.
Prezentăm
un caz a cărui psihosimpatologie corespunde în cea mai mare măsură categoriei
diagnostice de melancolie. (…)