Prin anii ’80, primeam telefoane de la diferite reviste culturale, de la TVR sau chiar de la criticul literar Edgar Papu, în care eram invitat să particip la mese rotunde dedicate protocronismului. Asta pentru că publicasem câteva cărţi dedicate unor savanţi români şi mai ales sinteza „Creaţie românească în biologia universală“ (Ed. Albatros, 1977). Evitam, pe cât puteam, să ajung printre protocroniştii care, trăgând spuza pe turtă, exagerau atât de tare încât aveam uneori senzaţia că aud momentul comic de la Radio Londra din anii ’50: „Ce-au mai descoperit şi inventat genialii savanţi sovietici Bazaconov şi Minciunin“. Nu o dată, se făceau referiri şi la genialitatea cuplului de academicieni din fruntea ţării, ceea ce pe mine, dintotdeauna apartinic, mă călca pe nervi.

    După ’90, protocronismul a fost „stuchit“ de toate mâţele critice. Viitura a ras însă nu numai exagerările şi stupidităţile, ci şi anumite fapte şi idei concrete din istoria ştiinţei româneşti. Demitizarea culturală a devenit o modă. Fără îndoială, dărâmarea statuilor unor pseudopersonalităţi este o acţiune salutară. A practicat-o cu succes Eugen Ionesco în „NU“, deşi intenţia lui grandomană era doar să provoace scandal.

    În ce ne priveşte, spunem din capul locului că în istoria critică a ştiinţei nu poate exista abuzul protocronist, deoarece orice fel de comentariu trebuie să plece de la concret. Prioritatea se stabileşte după data primirii lucrării în redacţie, data publicării sau a aplicării procedeului în practică. Singurul domeniu în care mai încap „târguieli“ este cel al ideilor precursoare. Acolo, desigur, pot să încapă argumentele pro şi contra.

    Există, apoi, şi furtul de idei, pe care istoriografia ştiinţei trebuie să-l sancţioneze prompt, indiferent cât de mare savant este cel care-l practică. Pentru mine, de pildă, Pasteur, care are merite enorme în impunerea teoriei microbiene, are un rol mai mărunt în realizarea vaccinului antirabic care i-a adus celebritatea mondială, deoarece el s-a inspirat copios din lucrările lui Pierre Victor Galtier, profesor la École Nationale Vétérinaire din Lyon (în prima notă îl citează cu entuziasm, în următoarele, uită să o facă). În plus, realizarea concretă (inocularea intracerebrală la iepure şi crearea virusului fix) aparţine colaboratorului său, Émile Roux.

    Raptul ştiinţific poate merge până la interpretarea pe dos a rezultatelor obţinute de un rival. Interpelat de profesorii I. Pavel şi Şt. Milcu – cum a fost posibil ca Banting, deşi îl citează pe N. Paulescu în lucrarea de Premiul Nobel, să afirme că românul, care-l devansase în timp, nu a obţinut rezultate –, Best răspunde stângaci: articolul lui Paulescu era în franţuzeşte, iar noi (în Canada n.a.) n-am avut la îndemână decât o traducere eronată făcută de o dactilografă, care a scris nu acolo unde trebuia să scrie da. Alteori, scuzele pentru furtul ştiinţific sunt de-a dreptul comicotragice. Încercând să explice din ce cauză profesorul clujean Gheorghe Benga a fost omis pe nedrept de la Premiul Nobel pe 2003 pentru Chimie, deşi era clar că românul descoperise încă din 1985 prima proteină-canal pentru transportul apei, deschizând un vast domeniu în fiziologie şi patologie, Peter Agre, cel ce a beneficiat de premiu, a spus că „de vină a fost teroarea lui Ceauşescu“. De reţinut că Gh. Benga era deja bine-cunoscut în Europa, America şi Japonia datorită lucrărilor publicate în cele mai prestigioase reviste de specialitate: Biochemistry (SUA), European Journal of Cell Biology ş.a. P. Agre şi-a publicat cercetarea distinsă cu Nobel în 1988, trei ani mai târziu faţă de cele ale lui Gh. Benga.

    Cazul fraudei virusologului american Robert Gallo a indignat lumea ştiinţifică. Acesta are meritul real de a fi izolat în premieră virusul leucemiei adultului cu celule T (HTLV-1). Primind însă de la pasteurianul Luc Montagnier prima tulpină de virus SIDA (AIDS), Gallo i-a schimbat numele şi a trâmbiţat că ar fi izolat-o el însuşi. Tocmai când visa la un Nobel, a fost „prins cu ocaua mică“. Gallo a încercat să scape, afirmând că, din eroare, „virusul franţuzesc“ manipulat mai neglijent de nişte laboranţi, a avut „tupeul“ să-i contamineze, accidental, culturile lui de celule americane. Virusologi din toate ţările, uniţi-vă şi prăpădiţi-vă de râs! Scandalul franco-american s-a stins amiabil, după o rundă de negocieri între preşedinţii celor două ţări. Aceştia au căzut de acord să-i recunoască lui Montagnier şi colaboratoarei sale, Franςoise Barré-Sinoussi, meritul descoperirii virusului (au luat Nobelul în 2008), dar milioanele de dolari pe care testele de laborator le aduc au fost împărţite frăţeşte, sub faldurile steagului NATO.

    Dar dacă ţările mari, cu economie puternică, ştiu să-şi apere descoperirile şi invenţiile, noi, cei mici şi foarte adesea nevertebraţi şi corupţi, cum s-o facem? Cum să o facem, mai ales în acest moment, când remarcăm un adevărat asalt, bine dirijat, împotriva unor valori româneşti cu pondere europeană? Au fost atacaţi în presa străină Eminescu, Cioran, Mircea Eliade, Vintilă Horia, iar de la o vreme numele lui Paulescu este mânjit cu noroi. Anumite reviste şi edituri, în declin de cititori şi fonduri, acceptă diferite simbrii (venite de peste mări şi ţări) pentru a participa la opera de anihilare a valorilor româneşti. Ah, ni se spune, sunteţi psihopaţi. Aveţi o idee fixă: complotul internaţional. Ce vreţi? Presa e liberă. Avem dreptul să demitizăm, chiar dacă afirmăm că Eminescu „a fost un poet de debara“. OK. Demitizaţi, fraţilor! Dar noi avem dreptul democratic la replică în mass-media? Teoretic şi constituţional, DA. Practic însă, NU. Suntem acuzaţi că devenim obraznici, naţionalişti, xenofobi şi, desigur… antisemiţi, precum a fost, zice-se, şi odiosul pseudosavant Paulescu.

    Un mare specialist în „demitizări“ este istoricul Lucian Boia. În „Germanofilii“ (Ed. Humanitas, 2009, pp. 158–161), neinformat sau rău intenţionat, îi face lui Victor Babeş un portret de colaboraţionist cu ocupanţii germani din 1917 şi, evident, de arivist linguşitor. Dl Boia n-a aflat încă faptul că savantul a luptat întreaga-i viaţă împotriva onerosului politicianism al vremii sale, spunând lucrurilor pe nume, atitudine pentru care a suferit persecuţiile bine ştiute.

    În ce-l priveşte pe Paulescu, este dificil de înţeles (şi, evident, de acceptat) înverşunarea cu care continuă să fie acuzat de o atitudine politică exagerat naţionalistă, desfăşurată, teoretic şi nicidecum practic, acum aproape 100 de ani. Doctrina „dinte pentru dinte“ îi este aplicată şi azi, deşi el nu a scos nimănui vreun dinte. Trebuie să recunoaştem că smulgerea din peretele de la „Hôtel-Dieu“ a plăcii comemorative, stoparea recunoaşterii internaţionale a descoperirii insulinei doar în urma unui articolaş ignobil din Le Monde a fost o mârşăvie amendată ca atare şi de acad. Nicolae Cajal, care a afirmat că „nu este permis să se amestece tendenţios şi neprincipial ipostaza de om de ştiinţă cu anumite idei politice“. Continuarea cu acribie a ofensivei împotriva lui Paulescu (ne referim la recenta carte „Polemica Paulescu“, autori Peter Manu şi Horia Bozdoghină, ed. Curtea Veche, 2010), vădeşte fără doar şi poate existenţa unei cabale anti-Paulescu, bine organizată.

    Ni se pare că asistăm la acea campanie din 1946, regizată şi plătită cu fonduri NKVD, în care s-a urmărit, din fericire fără succes, eliminarea din conştiinţa francezilor a lui Henri de Montherland şi Alexis Carrel.

    Tinde să se acrediteze, pe fondul unui hahalerism românesc, ideea că anumiţi oameni de ştiinţă valoroşi pot fi eliminaţi din posteritate, doar pentru că au avut anumite convingeri religioase sau politice. Miroase a inchiziţie o atare atitudine, indiferent din partea cui ar veni.

    Stabilind, aşadar, adevărul după care valorile culturale şi ştiinţifice româneşti sunt „ignorate“ (cuvântul e blând), ce ar urma să facem noi, cei care posedăm argumente concrete privitoare la aceste valori? Evident, să le popularizăm. Cum? Aşa cum o facem în prezent? Distrugând casele memoriale, cum s-a întâmplat cu colecţia de fotografii, obiecte şi documente rămase de la Gheorghe Marinescu, aruncate în nişte lăzi prin cine ştie ce pivniţe mucede? În afară de Institutul „V. Babeş“, care conservă cu grijă şi expune documente ce au aparţinut marelui savant, muzeul cu acelaşi nume agonizează. Dacă nu i-am duce noi pe studenţii medicinişti acolo, registrul lor de vizitatori ar rămâne gol ani de-a rândul. Posedă marile spitale o cameră-muzeu a acelei instituţii, adesea centenare, ilustrată de mari personalităţi medicale?

    Se „ciupeşte“ continuu din orele dedicate studiului Istoriei medicinii, coborând mereu această disciplină de la anii mai mari la anul IV, apoi III, în prezent la II. Cum să-i explici unui „boboc“ abia ieşit din primul an, „aventura“ patologiei, când cuvintele Anatomie patologică şi, implicit, metodă anatomo-clinică (care a revoluţionat etiopatogenia în secolele XVIII şi XIX) nu au niciun corespondent în mintea lor?

    Pe vremuri, o disciplină nouă începea cu un curs introductiv, în care profesorul expunea filiaţia ideatică ce a dus la constituirea respectivei ştiinţe. Se releva, fără exagerări, contribuţia românească în domeniu. Asemenea lecţii de deschidere erau evenimente culturale extra muros: în amfiteatru luau loc, alături de studenţi, importanţi oameni politici sau din alte domenii, deoarece acei profesori ştiau să aşeze creaţia medicală în contextul general al culturii universale. În prezent, datorită interesului scăzut pentru Istoria medicinii, se ajunge la situaţii dezolante. De curând, „intrând tare“ într-un grup de opt medici rezidenţi la interne în anul II, de la Colţea, i-am întrebat: cine a fost N. Gh. Lupu? Tăcere totală. Dar Thoma Ionescu? „Un chirurg“, mi-a răspuns o fată. Şi când a trăit? Ce-a făcut? „Sincer, habar nu am!“ Mi-au venit în minte cuvintele lui Kant: „Un popor ignorant este foarte uşor de manipulat“.

    Dar să zicem că, totuşi, din când în când, se mai fac simpozioane de Istoria medicinii naţionale. Ce răsunet au ele sau cele câteva articole, adesea ocazional-ditirambice, în limba română? Un ecou într-o coajă de ou!

    Trebuie neapărat să depăşim acest ecou stins, fără vlagă. Pe de o parte, să-i convingem pe tineri, cu argumente, că şi noi, românii, am fost şi suntem creatori în domeniul ştiinţelor medicale. Pe de alta, să aşezăm într-o poziţie prioritară popularizarea pe internet, în limbi de largă circulaţie (engleză, spaniolă, franceză ş.a.), a acelor priorităţi româneşti care merită să fie susţinute. În sfârşit, să răspundem cu calm, fără teamă de consecinţe şi cu hotărâre, oricăror încercări de denigrare, păstrând respectul faţă de cei cu care polemizăm. Este, de fapt, ceea ce se practică în istoria ştiinţei, în oricare dintreţările „surori“ din Uniunea Europeană.