Pe
fondul de lungă durată al controverselor iscate de reforma Obamacare, o altă
dispută s-a stârnit din iunie 2013. Este vorba de dezvăluirea mai multor
secrete ale CIA, în special cel al sistemelor de supraveghere telefonică prin
NSA (National Security Agency). Autorul este Edward Snowden, specialist în
computere, care fusese angajat prin contract de CIA şi care a sustras o mare
cantitate de date ultrasecrete, cu care a plecat în străinătate (mai întâi la
Hong Kong, teritoriu aflat sub autoritate chineză, apoi la Moscova, unde se află
şi în prezent). El a trimis presei (The
Guardian în Anglia şi Washington Post
în SUA) o parte din aceste date, care ar reprezenta numai aproximativ 1% din
cantitatea de informaţie deţinută. În motivaţia acţiunilor sale, Snowden a
afirmat că a avut raţiuni de etică, după ce a descoperit cum se face
supravegherea telefonică globală, pentru toţi cetăţenii americani şi pentru mulţi
cetăţeni străini, între care un număr considerabil de politicieni şi oameni de
stat din ţări aliate şi prietene. Prezentarea de către media a detaliilor a
avut un efect exploziv, în ţară şi în străinătate. Condamnarea acţiunilor CIA a
fost unanimă în aproape toate statele lumii, în timp ce în SUA opinia publică
s-a împărţit rapid: pentru unii, Snowden este un erou, apărător al libertăţilor
democratice; pentru alţii, un spion, care a încălcat angajamentele luate şi
care şi-a trădat instituţia la care lucra, colegii, conaţionalii şi ţara.
Nu
sunt decât câteva zile de când doi politicieni norvegieni au propus înscrierea
lui Snowden pe lista de candidaţi la Premiul Nobel pentru pace. Unul dintre ei
s-a şi explicat: „prin acţiunea lui Edward Snowden, lumea este astăzi un loc
mai sigur“. Sfântă naivitate (în cel mai bun caz) sau descurajantă lipsă de
judecată (în cazul opus).
Dar
care sunt faptele? Agenţia Naţională de Securitate a fost înfiinţată în 1952 şi
a avut întotdeauna sarcina de a supraveghea potenţialii inamici ai naţiunii
americane. În timpul preşedinţiei lui George W. Bush, s-a aprobat construirea
în statul Utah a unui nou centru de mare capacitate, care să stocheze volumul
enorm de informaţii legate de metadatele convorbirilor telefonice, textelor SMS şi mesajelor de poştă electronică.
Practic, toate corporaţiile de telefonie şi comunicare prin internet au
colaborat la această acţiune. Informaţiile respective conţin data, durata şi
participanţii la convorbire. Nu şi conţinutul lor. Plecând de la acele posturi
telefonice sau adrese de e-mail cunoscute ca aparţinând unor terorişti, spioni,
infractori, gangsteri sau suspecţi sub urmărire, CIA a putut localiza noile
contacte. Când s-a ajuns la aceste situaţii, agenţiile de investigaţie au obţinut
de la judecători mandate de ascultare şi deschidere a conţinutului şi, prin
aceasta, a putut afla despre acţiuni teroriste în curs de pregătire. În
cuvintele lui James Clapper, directorul serviciilor de informaţii americane,
„Informaţiile colectate prin aceste programe sunt nu numai de o mare importanţă,
dar şi de o valoare ridicată; ele au fost folosite pentru a proteja naţiunea
noastră de o mare varietate de pericole şi ameninţări“. Tot el a spus: „(…)
când cauţi să localizezi în lume un terorist despre care ştii doar numele şi
numărul lui de telefon, este ca şi când ai căuta un ac într-o claie de fân.
Prin sistemul de supraveghere electronică globală, noi am creat claia şi am obţinut
accesul la conţinutul ei“.
Edward Snowden,
care s-a declarat un mare admirator al lui Julian Assange, fondatorul Wikileaks, a elaborat pe marginea acţiunilor
lui, spunând că nu ar vrea să trăiască într-o lume în care caracterul privat al
comunicărilor este anulat de autorităţile din SUA. Un număr mare de
politicieni, în frunte cu FranÎois Hollande şi Angela Merkel, au condamnat pe
faţă supravegherea americană, deşi s-a dovedit că serviciile de informaţii ale
Marii Britanii, Germaniei, Franţei şi altor ţări au colaborat direct cu NSA, au
furnizat şi primit date şi au folosit aceste date la combaterea terorismului de
pe teritoriul lor. Cât priveşte afirmaţia cancelarei Merkel, că spionajul
prietenilor de către SUA este de neacceptat şi că NSA nu este cu nimic deosebită
faţă de STASI (fosta securitate a RDG), pare să fi fost grăbită şi incomplet
gândită (ulterior, ea şi-a modificat poziţia), aşa cum au fost şi comparaţiile
făcute de oameni de cultură, care au asimilat programul de supraveghere
electronică a SUA cu supravegherea din statele totalitariste. Foarte greşit:
metodele de supraveghere totală a populaţiei, inventate de Gestapoul nazist şi
ulterior preluate de URSS şi statele comuniste, au fost folosite pentru
selectarea celor care şi-au pierdut libertatea sau chiar viaţa pentru simplul
fapt că gândeau altfel decât cei care instituiseră ideologia totalitară. Disecţia
acestor mecanisme şi analiza de mare fineţe a alterărilor psihologice ale
autorilor supravegherii comuniste pot fi găsite în excelenta carte „Dragul meu
turnător“ (Humanitas, 2013) a lui Gabriel Liiceanu. În acest timp,
supravegherea şi colectarea de date din Statele Unite s-a făcut cu intenţia
protejării cetăţenilor, prin descoperirea şi anihilarea celor care îi ameninţă:
terorişti, criminali, sociopaţi, de cele mai multe ori asociaţi, organizaţi şi
dotaţi cu cea mai avansată tehnologie de comunicare. Fiindcă trăim într-o lume
în care eroismul este confundat cu uciderea în masă a inocenţilor şi
devotamentul religios cu tăierea beregatei oamenilor, filmată şi difuzată cu
cinism în toată lumea. Pentru că indivizi foarte talentaţi, dar nu mai puţin
criminali, plănuiesc atacuri cibernetice care pot paraliza ţări întregi şi produce
dezastre economice şi umane care pot avea efect în toată lumea. Pentru că
astfel de grupuri pot comite oricând un atac nuclear asupra populaţiei civile
dintr-o ţară pe care o urăsc. Aceste pericole există, sunt reale, dovedite.
Lupta împotriva celor angajaţi în plănuirea şi efectuarea lor este continuă.
Iar cei aflaţi de partea corectă au fost slăbiţi de acţiuni precum cele ale lui
Edward Snowden, Julian Assange şi Bradley Manning. Şi de acea parte a presei şi
opiniei publice care s-a grăbit să condamne supravegherea electronică, în acelaşi
timp precipitându-se să glorifice acţiunile unor narcisişti, pentru care
celebritatea lor precumpăneşte când este pusă în balanţă cu munca bine intenţionată
a atâtor apărători ai lumii libere şi vieţii atâtor oameni.
Edward
Lucas, într-un editorial publicat în Wall
Street Journal („Un corp de presă plin de snowdenişti“), observă mai întâi că, prin dezvăluirile
făcute de fostul contractor al NSA, s-a obţinut o mare vâlvă internaţională,
dar nu a fost dat publicităţii niciun
caz de abuz făcut de autorităţile americane prin folosirea metadatelor
înregistrate. El comentează că extremiştii
sociali de tip Snowden au o suspiciune paranoică faţă de guvernele lor, dar
o ciudată încredere în scopurile reale ale Kremlinului. Ei, ca şi cei care i-au
precedat în generaţiile anterioare (apărătorii soţilor Rosenberg în 1952,
oponenţii angajării americane din Vietnam în anii ’60–’70, antinucleariştii din
anii ’80, antiglobaliştii din anii ’90, protectorii mediului şi cei care cer intervenţii
împotriva încălzirii globale – de fapt noua forma de anticapitalism), nu sunt
agenţi clasici ai unor puteri străine, dar – prin activismul lor – fac cadou
inamicilor străini adepţi şi mobilizări care măresc antiamericanismul larg răspândit
şi în creştere. Şi ce poate fi mai ciudat decât faptul că Edward Snowden şi-a căutat
protecţia în China şi Rusia, ţările în care libertăţile democratice nu găsesc
mult loc şi se zbat sub ameninţări permanente.
Preşedintele
Obama a spus că „dezvăluirile făcute de Snowden au răspândit mai multă căldură
decât lumină“ şi – în ianuarie 2014 – a prezentat modificările făcute de guvern
în sistemul de funcţionare al NSA, modificări de detaliu, care menţin în funcţie,
practic nealterat, acest puternic instrument de protecţie. De care este nevoie.
Cât
despre spionajul între ţări, „prietene“ sau „inamice“, el merge în istorie
înapoi până la cele mai îndepărtate timpuri. Spaţiul nostru este mult prea mic
pentru a aduce în discuţie multele exemple confirmate de istorie. Lordul
Palmerston a rămas celebru pentru afirmaţia lui: „ţările nu au prieteni şi
inamici permanenţi, numai interese permanente“, care a fost ulterior repetat
citată, ca un mare adevăr, de preşedintele Charles de Gaulle, prim-ministrul
sir Winston Churchill şi secretarul de stat Henry Kissinger.
În
anii ’50, mafia americană ajunsese la o putere fără precedent, după ce reuşise
chiar să se infiltreze în guvernul american, CIA, poliţie şi economie. Pentru a
distruge faimoasa organizaţie criminală, s-a folosit o intensă supraveghere şi
înregistrare a acţiunilor şi comunicărilor ei. Mafia a fost distrusă, fără ca
democraţia americană să aibă de suferit. Tuturor celor care – de bună-credinţă
– şi-au pus grăbiţi semnăturile pe listele de protest faţă de supravegherea populaţiei,
le-aş sugera să urmărească ce se va întâmpla în România după ce modificările
recente ale Codului Penal au intrat în funcţiune.
În aşteptarea
unei lumi ideale, realiştii anonimi continuă să lupte împotriva răului, care e
ajutat de utopişti ca Snowden. Şi azi, ca şi acum şase luni, este la fel de
important să ştim ce este în cele 99% din datele sustrase de Snowden şi în
mâinile cui vor ajunge în cele din urmă.
