Tendinţa populaţiei la nivel mondial este, în
prezent, una de pronunţată îmbătrânire. Statisticile spun că, în 2025, una din
patru persoane va avea peste 65 de ani. Stadializarea vârstei a treia de către
Organizaţia Mondială a Sănătăţii cataloghează ca vârstnice persoanele între 65 şi
75 de ani, ca bătrâni persoanele între 75 şi 85 de ani şi longevivi cei de
peste 85 de ani.
Ce soluţie ar trebui să găsească societăţile
pentru această mare problemă a viitorului? Îmbătrânirea activă şi schimbarea
opticii asupra perioadei de vârstnic ar fi una dintre soluţiile viabile. Dar,
odată cu creşterea speranţei de viaţă vor creşte şi costurile îngrijirilor de sănătate.
Către ce specialităţi medicale se va îndrepta acest mare eşantion populaţional?
Este pregătită geriatria din România să preia aceste îngrijiri?
Recunoscută ca specialitate medicală în
Monitorul Oficial abia din anul 2000, când prima promoţie de medici geriatri
din România au terminat rezidenţiatul, geriatria este definită ca medicină
internă a vârstnicului. În anul 2007, medicii geriatri au primit şi dreptul să
trateze demenţele degenerative ale vârstnicului. Astfel, specialitatea devine
foarte vastă şi complexă, integrând şi aspecte ale patologiei psihice în
algoritmul evaluării globale a vârstnicului.
De ce geriatru şi nu internist? Pentru că un
geriatru bun cunoaşte particularităţile bolilor la această vârstă (la fel ca
pediatrul) şi adaptează schema terapeutică organismului care îmbătrâneşte la
nivelul tuturor organelor şi sistemelor (metabolism, eliminare etc). Trebuie să
ţinem cont şi că majoritatea bolilor cronice sunt degenerative, adică datorate
procesului de îmbătrânire specific fiecărui individ. De ce geriatru şi nu
psihiatru? Deoarece abordarea şi tratamentul bolii Alzheimer integrează boala
psihică ţinând cont şi de celelalte afecţiuni cronice coexistente.
În 1952, Ana Aslan a înfiinţat în România
primul Institut Naţional de Gerontologie şi Geriatrie. Ana Aslan, un cardiolog
foarte bun în tinereţe, a intrat în geriatrie la 55 de ani. Putem spune că
geriatria a fost dragostea ei târzie, dar şi specialitatea care a făcut-o
celebră. Dincolo de inventarea şi promovarea brandului Gerovital H3, un produs
biotrofic care încetineşte procesele de îmbătrânire, geniul Anei Aslan este
predicţia că viitorul medicinii va însemna prevenţie. În acei ani, când nu se
descoperiseră toate mecanismele fiziopatologice ale bolilor existente şi când
speranţa de viaţă era în creştere, a fost o adevărată viziune că Ana Aslan a înţeles
viitorul medicinii ca fiind prevenţia. Şi, într-adevăr, după o lungă perioadă în
care obiectivul principal în medicină a fost reducerea factorilor de risc, în
prezent medicina are în centrul ei conceptul de creştere a calităţii vieţii.
Deşi în străinătate geriatria este o
specialitate de top, în România este una foarte puţin cunoscută şi fără legături
cu lumea medicală. Institutul Ana Aslan, condus în ultimii 25 de ani de cel puţin
30 de manageri, unii dintre ei numiţi politic, îmbătrâneşte şi moare încetul cu
încetul. Această instituţie pe care doar renumele a ţinut-o în viaţă, nu are o şcoală
de geriatrie şi nu a reuşit să pună bazele unei reţele solide de geriatrie.
Chiar şi cei câţiva colegi din teritoriu, care prin forţe proprii şi-au obţinut
câte un post la un spital judeţean sau policlinică, nu au simţit niciodată
sprijinul acestei instituţii pe care mulţi o consideră a fi un centru al
geriatriei. Cele trei-patru catedre de geriatrie din ţară nu au reuşit să se
solidarizeze pentru binele specialităţii.
Societatea Română de Geriatrie şi
Gerontologie, mare absenţă a manifestărilor medicale, nu reuşeşte să stabilească
o legătură cu alte specialităţi medicale. Conferinţa anuală de
Geriatrie-Gerontologie, organizată anual de SRGG, ţine sălile goale. În ultimii
ani nu mai trezeşte nici măcar interesul geriatrilor din Bucureşti şi din ţară.
Tradiţia de prevenţie a îmbătrânirii, tratamentele cu Gerovital făcute pe
vremea profesoarei Aslan multor personalităţi ale lumii, au dispărut. Însuşi
produsul Gerovital H3 aparţine în prezent firmei franceze Sanofi Aventis.
Autocarele cu străini care veneau pentru tratamentele cu Gerovital au rămas
doar o amintire. Cei câţiva străini care nimeresc astăzi la Institut, pleacă
frecvent nemulţumiţi şi nu se mai întorc. Îmi amintesc imaginea descrisă de o
româncă stabilită în Israel, care asemuia spitalul de la Otopeni imaginii din
„Marile speranţe“. Deşi a pierdut această tradiţie, INGG nu a pus nimic în loc.
Institutul,
adesea inaccesibil bătrânilor care doresc să se interneze, nu atât datorită numărului
mare de solicitări, ci mai ales faptului că aceiaşi pacienţi se internează
anual sau chiar de două ori pe an, este astăzi o institutie cu „uşile închise“.
În lipsa unei reţele, tinerii specialişti geriatri se pierd şi nu se pot angaja
nicăieri. Mulţi dintre ei pleacă în străinătate sau intră într-o altă
specialitate, deşi în România este atât de multă nevoie de geriatri.
Soluţii
pentru geriatria românească există. Printre ele se numără dezvoltarea unei reţele
puternice de geriatrie în spitalele judeţene şi în ambulatorii, a reţelei de îngrijiri
la domiciliu adresate în special vârstnicilor şi care ar degreva spitalele de
foarte mulţi pacienţi şi schimbarea opticii privind instituţionalizarea vârstnicului
prin refacerea reţelei de aziluri de bătrâni comunitare. A-ţi trăi ultimii ani
de viaţă într-o instituţie constituie un act de demnitate a individului, nu un
abandon.
Dincolo
de geniul ei de necontestat, Ana Aslan a dat dovadă de egoism în ceea ce priveşte
soarta geriatriei. Astăzi constatăm cu tristeţe că nu a reuşit să creeze o şcoală
de geriatrie românească şi că, în urma ei, nu este nimeni care să-i continue
tradiţia.
