Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  EDUCAȚIE  »  Istoria Medicinei

Destinul de aparatcik al unui histolog (1)

Viața Medicală
Dr. Mihail MIHAILIDE vineri, 22 martie 2013

Acad. Vasile Mârza, histolog cu studii de perfecţionare în Franţa, fost ministru al sănătăţii în guverne comuniste, constituie subiectul analizei realizate de dr. Mihail Mihailide, în cadrul rubricii Medicii şi morbul puterii.

   De câteva zile, trăiam cu efuziune reuşita „din prima“ la concursul de admitere în facultate. La Medicina bucureşteană, fusese o concurenţă acerbă, aproximativ 20 de candidaţi pe un loc. Numărul mare al celor aflaţi în situaţia de a deveni medici era o consecinţă a Decretului Prezidiului Marii Adunări Naţionale din august 1948, care – chipurile – reforma învăţământul de toate gradele, în fapt, preluând modelul sovietic. Principiul dosarului şi al originii sănătoase (din punct de vedere politic) devenise pilonul principal al admiterii într-o unitate de învăţământ superior1. La Medicină, Farmacie ori la facultăţile tehnice, aplicarea acestui criteriu părea a fi mai puţin riguroasă decât la Filosofie, de exemplu, între profesori – chiar cei rămaşi după o primă epurare – mulţi fuseseră „mici burghezi“ (avuseseră cabinete particulare, laboratoare, farmacii), ceea ce putea fi o explicaţie pentru o anumită indulgenţă de moment. Iar între candidaţi, conform unei tradiţii, dar şi din cauza dificultăţii şi duratei studiilor, nu puţini erau fii sau fiice de medici. În plus, legea cea nouă, care bulversase mai ales învăţământul mediu, dădea dreptul în acel an (1954) atât absolvenţilor de liceu cu zece clase, dar şi celor cu 11, să se prezinte la admitere, fireşte, după susţinerea a ceea ce se chema „examen de maturitate“. Pentru tinerii care obţineau la terminarea liceelor media generală zece, se accepta ocuparea unui loc în urma unei aşa-zise „discuţii ştiinţifice“ între candidat şi o comisie aleasă cu responsabilitate partinică. Această notare nu reflecta însă cunoştinţe de aceeaşi valoare, exigenţa şcolilor de provenienţă ale candidaţilor fiind diferită, ca să nu spun că, pe lângă cei îndeplinind acest criteriu, intrau „pilele“ partidului sau cele ale poliţiei politice de curând înfiinţate (1948) sub numele: Direcţia Generală a Securităţii Statului. Au mai avut dreptul de a „concura“ viitori colegi mai vârstnici, care trecuseră prin facultăţile muncitoreşti de doi ani. Nu e locul aici să amintesc cititorilor tineri numeroasele discriminări, de neînţeles astăzi, aplicate candidaţilor pe motiv de „dosar politic“, cu eliminarea celor care aveau rude arestate, sau ai căror părinţi fuseseră etichetaţi „chiaburi“, erau copii de preoţi, de ofiţeri din vechea armată etc., într-un cuvânt, cei deveniţi dintr-o dată „duşmani ai poporului“!
   Se cheamă, aşadar, că, la cei 16 ani şi câteva luni (fusesem dat la şcoală la şase ani şi nu la şapte, cum se obişnuia), eram „matur“ să acced la studenţie. Euforia noii vieţi, aceea de student, plus această maturitate pusă între ghilimele m-au determinat, grăbindu-mă într-o seară, la puţin timp după începerea cursurilor, să încalc regulamentul şi să părăsesc facultatea nu prin uşa rezervată studenţilor, de la subsolul cu laboratoare, ci prin cea principală, cu portalul cunoscut, sculptat în piatră, destinată exclusiv profesorilor şi vizitatorilor de vază. Trag cu putere de clanţa din bronz, cu şarpele şi cupa încrustate pe mâner (aceeaşi, poate, de pe vremea lui Davila), dar uşa masivă se lasă deschisă uşor, fiindcă, în acelaşi moment, cineva de afară o împingea, dorind să pătrundă în vastul hol din faţa secretariatelor. Şi, iată, în prag se iveşte un „moşulică“ – aşa mi se părea la vârsta de boboc pe care o aveam –, cu părul sur şi faţa blândă, îmbrăcat într-un halat alb lung, lung până la glezne, ţinând în mâna stângă un soi de toiag subţire, o tulpină de trestie. Semăna cu Sfântul Petru care, aşa cum e figurat în desene şi caricaturi, îl însoţeşte pe Dumnezeu, când acesta, coboară incognito pe pământ, să vadă cât de mult se înrăise lumea pe care o crease...
   Je vous demande pardon, Monsieur le Professeur, mă aud rostind, fără să ştiu ce mă apucase să-mi cer iertare pe franţuzeşte şi, ţinându-i uşa larg deschisă, mă dau în lături, făcând gestul de a-l invita să intre.
   Il n’y a pas de quoi fouetter un chat, chèr camarade, vous êtes probablement un étudiant... étranger, ne connaissant pas encore les règles, mi-a răspuns Saint-Pierre!
   Nu ştiu ce am bânguit, dar, după ce mi-am revenit, mi-am explicat insolenţa cererii de scuze în limba lui Testut: învăţam la osteologie după un Précis al celebrului anatomist – cărţi în româneşte nu prea erau – şi repetam în gând, chiar şi în drum spre casă, noţiunile, pentru seminarul de a doua zi. Pe „moşulică“ l-am revăzut curând, în Amfiteatrul Mare, în acelaşi halat protector (de unde oare apăruse astfel îmbrăcat când... mi-a deschis uşa?). Ne preda anost biologia, vorbindu-şi mai mult sieşi, folosind „toiagul“ pentru a ne „demonstra“ pe tabla cu schiţe teoria lui Oparin, despre cum ia naştere viaţa organică din cea anorganică, iar mai târziu perorând despre lucrările savantei sovietice Olga Borisovna Lepeşinskaia, cea cu hidra triturată, şi a sa „Geneză a celulelor din substanţa vie şi rolul substanţei vii în organism“, aberaţii nu peste multă vreme date cu totul uitării. Dar şi despre laboratoarele moscovite ale acestei tovarăşe, mult iubită de Tătucul Stalin, laboratoare pe care le vizitase şi acum le elogia. Profesorul nostru era acad. Vasile Mârza, ieşean, cu studii de perfecţionare în Franţa, fost ministru al sănătăţii în guverne comuniste, membru de partid cu stagiu din ilegalitate! Nu ezita, la cursuri sau în scrieri, să repete profesiunea sa de credinţă şi să arate drumul pe care era hotărât să-l urmeze: În URSS, concepţia materialist-dialectică aplicată în biologie şi în medicină a dus la înflorirea nemaicunoscută până acum a ştiinţei. Înflorirea aceasta se datoreşte faptului că în Uniunea Sovietică ştiinţa este pusă în slujba omului desrobit de exploatare. Cu ajutorul ştiinţei aplicate, în URSS şi în ţările de democraţie populară, se construieşte o societate nouă. Ştiinţa sovietică serveşte scopurilor celor mai înalte ale umanităţii, luptând pentru asigurarea satisfacerii maximale a nevoilor materiale şi culturale mereu crescânde ale întregii societăţi prin creşterea şi perfecţionarea neîncetată a producţiei socialiste pe baza tehnicei celei mai înalte, aşa ne învaţă I. V. Stalin în ultima sa lucrare (Problemele economice ale socialismului în URSS)2. După această mostră de limbaj de lemn fără cusur, profesorul se lepăda, iar şi iar, de concepţiile pe care se „sprijinea fascismul“ (cu referire la Virchow, Mendel şi Morgan, nume pe care cei mai mulţi dintre noi, studenţii anului întâi, nu le auzisem pronunţate până atunci), de „ştiinţa pentru ştiinţă“ pe care, eronat, o slujise! Concepţia nouă miciurinistă a pătruns la noi în 1948. În 1950, am început să cunoaştem învăţătura lui I. P. Pavlov, iar în 1951–52, teoria acad. O. B. Lepeşinskaia. Cu ajutorul acestor trei geniali savanţi sovietici, am început să revizuiesc critic întregul material acumulat anterior (pentru lucrarea sa despre embriotrofie). (...) Un lucru este necesar să fie semnalat şi anume acela că am rupt-o cu ştiinţa pentru ştiinţă3. Politrucii ştiinţifici ai anilor ’50 (sintagma aparţine iatroistoricului Radu Iftimovici)4, între care, iată, se înscrie şi Vasile D. Mârza, medic contaminat de morbul politicii, doreau s-o impună în ştiinţă pe Lepeşinskaia cu o teorie ultranaivă tip „generaţie spontană“ şi, mai ales, să acorde sistemului nervos rolul de unic „factotum“ integrator în fiziologie şi patologie5. Urmaşul academicianului miciurinist, anume prof. dr. Nicolai Zaharia (1916–1974), conferenţiar în 1949 şi titular al catedrei din Iaşi în 1952, avea să renunţe abia în 1965 la predarea învăţăturilor transformiste sovietice, la care ţinea atâta antecesorul său, vorbind studenţilor, la disciplina devenită de „Biologie şi genetică“, despre mendelism şi teoria cromozomială a lui Morgan.
   Un coleg de generaţie, care, privind printr-un ochean întors, redactează memorii edulcorate de – inevitabil – pierduta tinereţe, scrie: Mă întreb acum, după 55 ani, dacă acad. Vasile Mârza, care, trebuie s-o recunoaştem, era un intelectual „rasat“, un bun orator, plăcut om şi foarte plăcut pentru dialectul moldovenesc în care-şi rostea cuvântările, credea ceea ce ne prezenta nouă? Judecând cu mintea de acum, cred că nu! O făcea, cu siguranţă, dintr-un oportunism de care au fost capabili şi mulţi alţi intelectuali români în acea perioadă de transformări politice şi sociale prin care treceau ţara şi oamenii ei6. Oportunismul nu poate fi (şi nici nu este), în cazul activistului politic Vasile D. Mârza, o scuză, mai ales când autorul amintirilor are pretenţia de a-l alătura pe acesta unor modele: „O mândrie a şcolii medicale româneşti în general şi a celei bucureştene în special“. Şi nu e vorba numai de un oportunism conjunctural, ci de slujirea oarbă, în numele unor principii caduce, a partidului care îi încredinţase o anume putere, pe care înţelegea, în absenţa oricăror scrupule morale, să şi-o exercite. Un prim, tulburător exemplu, în acest sens este cazul Caraman. Profesorul Petru Caraman (1898–1980), filolog şi folclorist celebru, fusese înlăturat de la Catedra de Slavistică a Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii „Cuza Vodă“ din Iaşi, sub pretextul unor comprimări şi raţionalizări administrative necesare în învăţământul superior, în realitate epurări politice ale celor indezirabili autorităţilor comuniste, măsuri acceptate, fără crâcnire, de noua conducere a universităţii. Profesorul ieşean se opusese încălcării autonomiei universitare şi „deranjase“ prin atitudinea sa patriotică din perioada 1940–1947 pe noii dirigenţi. Rămas fără posibilitatea de a lucra, de a-şi întreţine familia, într-o adevărată „moarte civică“, adresează memorii autorităţilor, inclusiv lui Gh. Gheorghiu-Dej, încercând să afle care-i vina sau poate crima ce mi se atribuie. Toate aceste plângeri ale sale rămân însă fără răspuns. Dar oprobriul nedrept aruncat asupra sa avea să se răsfrângă – în buna tradiţie comunistă – şi asupra copiilor: În anul 1949, Petru P. Caraman – fiul savantului – a reuşit să ocupe primul loc pe lista celor declaraţi promovaţi la examenul de admitere la Facultatea de Medicină, cu media 9,65. Potrivit mărturiei oferite familiei Caraman de către preşedintele comisiei de admitere de la Facultatea de Medicină, anularea examenului de admitere a tânărului Petru P. Caraman s-a datorat intervenţiei personale a profesorului Vasile Mârza, în acea perioadă ministru al sănătăţii în guvernul comunist, care, pur şi simplu, a radiat de pe lista de admişi numele Caraman. Faptele s-au petrecut la doi ani după comprimarea din învăţământul superior, în anul 1947, a profesorului Petru Caraman. Întrebat fiind de către P. Caraman-tatăl, dacă sinuciderea sa ar putea conduce la primirea în Facultatea de Medicină a fiului său, răspunsul şefului comisiei a fost un nu categoric7. În postură de turnător apare „rasatul intelectual“ dr. Mârza Vasile, care realizează Nota informativă nr. 121/VII.1947, trimisă Secţiei Cadre a CC al PCR despre colegul său, profesorul Traian Săvulescu(1889–1963), întemeietorul Şcolii româneşti de fitopatologie. Din cele „câteva informaţii asupra atitudinii prof. Traian Săvulescu“ spicuim: opoziţia acestuia la măsurile luate în cadrul Comisiei Interministeriale pentru comprimări, la epurările luate la Facultatea de Agronomie, la înlăturarea profesorului (Nicolae) Ciorănescu de la Politehnică şi Arhitectură, a preotului profesor la Teologie şi academician Nae Popescu etc. Iar delatorul îşi exprimă temerea că: Ne va fi foarte greu să lucrăm cu el şi să-l facem să ne sprijine. Social-democraţii au simţit acest lucru şi-l exploatează (...) Propuneri: Lucrurile nu pot merge aşa. Trebuieşte ca cineva cu autoritate să stea de vorbă imediat cu prof. Tr. Săvulescu că prin atitudinea lui ne dă o mare lovitură8. În momentul exprimării acestor „îngrijorări“, Tr. Săvulescu, valoros biolog şi botanist, era ministru al agriculturii şi domeniilor în guvernul P. Groza şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Se va înscrie cu desăvârşire pe linia partidului, astfel încât, în 1948, fostul membru al vechii Academii face parte din Academia nouă – a RPR –, ba chiar devine preşedinte al acesteia. Unii se pricep mai bine decât alţii să confecţioneze discursuri supraideologizate. În această privinţă, Traian Săvulescu nu are rival. E drept, ca biolog – şi, pe deasupra, ca preşedinte al Academiei –, nici nu avea încotro, fiind tocmai momentul aprigei înfruntări dintre biologia sovietică transformistă („şcoala“ lui Miciurin şi a lui Lîsenko) şi mult hulita biologie occidentală. Aşa că Săvulescu nu conteneşte să înalţe osanale ştiinţei sovietice şi să atace în termeni violenţi genetica occidentală şi, pornind de aici, tot sistemul occidental, ca şi trista condiţie a omului în Occident. De reţinut o frumoasă şi „completă“ definiţie a geneticii occidentale: „vitalism, fixism, scepticism şi fatalism moleşitor, existenţialism antiuman, fascism degradator şi barbar“, citează profesorul Lucian Boia dintr-o lucrare a savantului român, preocupat de transformarea socialistă a agriculturii9. Cel puţin în ceea ce priveşte afirmarea superiorităţii ştiinţei biologice sovietice faţă de cea occidentală, informatorul partinic şi fosta sa victimă se întâlnesc.
   Dar politicul şi promovarea liniei partidului căruia îi era credincios sunt prezente în toate acţiunile sale – fie că le iniţia (rar), fie că le promova în calitate de ministru. În 1949, se constituie Societatea Ştiinţelor Medicale din RPR. În prezenţa acad. C. I. Parhon, a tovarăşului Leontin Sălăjan, ministru adjunct al să­nă­tăţii, a reprezentanţilor Institutului de Studii Româno-Sovietice (sic!), ARLUS etc., tov. Vasile Mârza, care ia cuvântul, enumeră între scopurile creării societăţii contribuţia la: educarea ideologică a membrilor săi pe baza teoriei marxist-leniniste, cunoaşterea, popularizarea şi însuşirea marilor cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii medicale sovietice, combaterea lucrărilor şi teoriilor medicale pseudoştiinţifice (venite, desigur, din Occident), educarea sanitară a maselor. Un singur punct din cele şase motive de înfiinţare a SŞM are, cumva, tangenţe cu ceea ce ar sugera titulatura societăţii: să ridice nivelul ştiinţific al membrilor săi prin studierea problemelor medicinei, farmaciei şi a ştiinţelor înrudite cu medicina şi prin însuşirea cât mai rapidă a ultimelor şi celor mai bune rezultate din activitatea practică a medicilor şi organelor (sic) sanitare. Consiliul de conducere „ales“ numără 35 de persoane – din toate sectoarele asistenţei sanitare –, avându-l în frunte pe acad. prof. dr. I. Ardeleanu (Ilie Ardelean, igienist)10.
   În partea ultimă a textului: despre preocupările „ştiinţifice“ ale acestui aparatcik, care s-a îmbolnăvit de morbul politicii şi al puterii, alegând să renunţe la migăloasele sale cercetări de laborator, despre gălbenuşul oului de găină... Dar, până atunci, să cităm din Cuprinsul numărului 4 (aprilie 1952) al revistei ştiinţelor medicale, „Medicina Internă“ – dedicat Zilelor medicale româno-sovietice (14 zile!), aflate la a doua ediţie, titlul „contribuţiei“ sale, în calitate de om de ştiinţă şi ministru: „Cum îmbină institutele ştiinţifice medicale sovietice activitatea teoretică cu (sic) cea practică“, 18 pagini.
 
Vasile D. Mârza (n. 30 dec. 1902, comuna Şipote, jud. Iaşi; d. 10 nov. 1995, Iaşi). Medic, histolog şi biolog, profesor universitar, ministru al sănătăţii în guvernele P. Groza şi Gh. Gheorghiu-Dej (21 ian. 1951 – 2 iun.1952 şi, respectiv, 2 iun.1952 – 22 aug. 1952), membru al Academiei RPR (1 nov. 1948); preşedinte al Filialei Iaşi a Academiei RPR (1959–1963), membru al Academiei de Ştiinţe Medicale (1969), preşedinte al Societăţii de Morfologie a USSM şi redactor şef al revistei acestei societăţi. Membru PCR din 1925, membru al CC al PMR, partid numit după 1965 PCR (21 oct. 1945 – 23 feb. 1948 şi 24 iul. 1965 – 12 aug. 1969); membru supleant al CC al PCR (12 aug. 1969 – 28 nov. 1974). Deputat în Adunarea Deputaţilor, ales în circ. elect. Iaşi (1946–1948); deputat în MAN, ales în circ. elect. Ciurea, reg. Iaşi (1952–1957).
A absolvit Facultatea de Medicină din Iaşi (1927); a fost extern (1922–1924) şi intern (1924–1928) la Spitalul ieşean „Sf. Spiridon“; şef de lucrări la Facultatea de Medicină din acelaşi oraş (1930); şi-a susţinut teza de doctorat cu titlul „Contribuţiuni la studiul metabolismului chimic al embrionului: historeacţia lecitinei în prima perioadă a desvoltărei embrionului de găină“ (1927); şi-a continuat pregătirea profesională la Institutul de Histologie al Facultăţii de Medicină din Lyon (1923), în Laboratorul de Anatomie Patologică al Facultăţii de Medicină din Paris (1938–1939) şi în cadrul Laboratorului de Histologie al Facultăţii de Medicină din Iaşi (din 1946). Secretar al Comitetului regional de partid Moldova (în 1946). Ambasador extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României în Belgia (1947–1948). Profesor de biologie medicală la Institutul de Medicină şi Farmacie din Bucureşti (1952–1957), disciplină nou înfiinţată după reforma învăţământului din 1948; preşedintele Crucii Roşii din RPR (1955–1956); profesor de histologie la Institutul de Medicină şi Farmacie din Iaşi (1957–1972). Între 1948 şi 1959, a condus colectivul de oncologie al Academiei RPR. A fost unul dintre promotorii studiilor de histobiologie din ţara noastră; a întocmit lucrări privind histochimia şi biologia spermatozoidului, histofiziologia şi biologia ovogenezei şi vitelogenezei, reglarea neuroendocrină a dinamicii celulare în procesele digestive şi de imunitate condiţionată, biometria corelaţiilor funcţionale reciproc integrate etc.
Scrieri: „Histochimie du spermatozoide“ (1930), „Histophysiologie de l’ovogénèse“ (Paris, 1938), „Embriotrofia“ (1954), „Biomorfologia corticalei ovariene la mamifere“ (1972, în colab.), „Morfogeneza vitelusului“ ş.a.* A imaginat un microcomparator pentru histochimia cantitativă a potasiului. A condus activităţile de traducere şi editare a operelor lui Darwin, astfel publicându-se, pentru prima dată în limba română, 11 din cele 15 lucrări ale celebrului naturalist britanic, autorul teoriei despre evoluţia speciilor. A fost membru al Societăţii Franceze de Biologie, al Societăţii de Chimie Biologică din Paris, al Asociaţiei Anatomiştilor din Franţa, al Societăţii Internaţionale de Neurologie ş.a.
A primit titlul de „Erou al muncii socialiste“ şi Medalia de aur „Secera şi ciocanul“ (1962), precum şi Ordinul „Steaua Republicii Populare Romîne“ clasa I (1963).
*Această fişă bioergobibliografică este rezultatul compilării datelor în principal rezultate din sursele menţionate mai jos, dar aceasta după verificări şi comparări ale informaţiilor nu rareori eronate, ba chiar rizibile. Astfel, în texte care circulă pe internet, dar şi în lucrări unde astfel de greşeli nu ar trebui să-şi găsească locul, cartea lui V. Mârza „Morfologia vitelusului“ – recunosc, titlu nu foarte inspirat – apare ca „Morfologia viţeluşului“ (!). Anterior, autorii: Mârza VD şi Mârza EV publicaseră „Detection et localisation histochimique de la vitelline et de la livetine dans l’ovule de poule en croissance“ în: „Volume jubilaire en l’honneur du professeur C. I. Parhon travaux originaux de ses amis et de ses élevès présentés a l’occasion de son soixantième  anniversaire“, Jassy, Institut d’Arts Grafique „Brawo“, 1934, pp. 329-36

 

Surse
1. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Membrii CC al PCR, 1945–1989, dicţionar. Coordonator Florica Dobre. Autori: Livius Marius Bejenaru, Clara Cosmineanu-Mareş, Monica Grigore, Alina Ilinca, Oana Ionel, Nicoleta Ionescu-Gură, Elisabeta Neagoe-Pleşea, Liviu Pleşea. Studiu introductiv: Nicoleta Ionescu-Gură.
Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2004, pp. 390-1
2. Dr. Dorina N. Rusu. Membrii Academiei Române, 1966–1996 – Mic dicţionar. Fundaţia Academică „Petre Andrei“, Editura A92, 1996, Iaşi, pp. 221-2
3. Academia Română Filiala Iaşi – Vasile Mârza. www.academiaromana-is.ro/vasile-marza.htm
4. Colectiv de autori. Personalităţi ale ştiinţei – Mic dicţionar. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 197

 

 
1Adrian Cioroianu. Pe umerii lui Marx – O introducere în istoria comunismului românesc. Ed. a doua. Curtea Veche, Bucureşti, 2007, p. 289
2Acad. Vasile D. Mârza. Embriotrofia, partea I. Ed. Academiei Republicii Populare
Romîne, Bucureşti, 1954, p. 8
3Id., p. 9
4Radu Iftimovici. Istoria universală a medicinii şi farmaciei.
Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2008, p. 432
5Ibid.
6Dr. Octavian Popescu. Memorialistica – terapia neuitării. Ed. Domino,
Bucureşti, 2007, p. 62
7Dănuţ Doboş. Savantul Caraman – victimă a bolşevizării învăţământului superior. Memoria nr. 23, 1998, pp.76-82
8Agresiunea comunismului în România. Documente din Arhivele secrete, 1944–1989, vol. II. Ediţie îngrijită de dr. Gh. Buzatu şi Mircea Chiriţoiu. Ed. Paideia, 1998, p. 161–2
9Lucian Boia. Capcanele istoriei – Elita intelectuală românească între1930 şi 1950.
Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 308
10Constituirea Societăţii Ştiinţelor Medicale din RPR. Muncitorul Sanitar (organ
al Ministerului Sănătăţii şi al Uniunii Sindicatelor Sanitare), nr. 2, 15 iunie 1949, p. 1

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.