Mai este vreo zi în care să nu se petreacă ceva rău ori să nu se audă ceva oribil? Toate, transformate în „știri”, fac foarte rău tuturor, mai ales celor în vârstă (părinţi, bunici, străbunici) sau celor care nu se pot deplasa și au „ajuns la mâna producătorilor de știri”.

Poate că cititorii se gândesc că aceste articole sunt urmarea hazardului, că nu există vreo idee care să încerce să grupeze articolele. Nu este așa. Spre exemplu, în urmă cu circa trei luni aveam o idee și un plan pentru câteva serii de articole, cu legătură între ele și cu o anume ţintă. Însă...

Chiar dacă despre crimele de la 2 Mai se poate dezbate foarte mult, pentru această săptămână mă gândisem să vorbesc despre Crevedia, Glina, Colectiv sau Mihăilești. Fiind în concediu, am deschis MTV, care difuza melodii ale anilor ^,80. Revăzând înregistrarea video a melodiei „Life is life” (Opus), voi relata unele amintiri din acea perioadă, a primilor ani de studenţie.

Era înainte de 1989. Era rău, uneori chiar foarte rău, dar era și bine. Relaţiile între studenţi, relaţiile între studenţi și profesori, în cele mai multe dintre cazuri, erau altfel. Un fost coleg de bancă din „Lazăr” împreună cu alţi doi colegi m-au întrebat: „Nu ai vrea să mergem în Ungaria, Cehoslovacia, Polonia și RDG în vara aceasta?”. Din fericire, m-au întrebat din timp. Deși nu eram o persoană sedentară (renunţasem la tenis de performanţă, dar mergeam pe terenul facultăţii cel puţin de două ori pe săptămână), gândul unei excursii pe cont propriu, cu o durată de circa o lună, m-a determinat să încep din timp pregătirea. Am încărcat un rucsac cu greutăţi și am început să fac plimbări prin cartier, iar din când în când să urc și să cobor treptele în blocurile cu zece etaje. După circa două săptămâni m-am considerat pregătit de drum.

Cerere (ne)aprobată

Am făcut, cu toţii, o cerere (nu-mi mai aduc aminte decât că am fost la un ghișeu BTT), am obţinut aprobarea, de principiu, pentru a părăsi România și câteva „foi de drum”. Unele dintre ele ne permiteau să avem cu noi bani românești pe care să îi putem schimba în moneda ţării în care urma să ne aflăm. Suma era foarte mică. Aveam voie să schimbăm 250 de lei de două sau de trei ori. Ni s-a permis și să schimbăm puţini bani în România (înţelegere între ţările din fostul „bloc comunist” pentru a facilita acest tip de excursie).

Nu-mi mai aduc aminte ce opinie au avut părinţii noștri, nu cred că au fost foarte încântaţi, dar toţi cei patru prieteni am fost gata de drum la scurt timp după ce s-a încheiat sesiunea de examene. Toţi patru am avut grijă să nu avem restanţe și nici examene de mărire de notă, ca să putem petrece liniștiţi cele circa 30 de zile plănuite.

Au fost multe peripeţii, începând cu faptul că doar eu nu am primit viză de ieșire din ţară (probabil din cauza unor probleme legate de „originea nesănătoasă”). Ei au amânat cu patru zile plecarea sperând că „se rezolvă”, dar apoi i-am rugat să pornească. Au plecat și, în timp ce eu așteptam viza, au vizitat Budapesta și au ajuns în Praga. Tata, văzând că lucrurile nu merg bine, a vorbit cu cineva (Dumnezeu să îl odihnească în pace!) și în următoarea zi am putut merge și cumpăra biletul de tren. Avion? Cine să meargă cu avionul „pe vremea noastră”? Tren clasa a II-a era nivelul maxim posibil. Telefoane mobile? Nici pomeneală! Băieţii mă sunau (cu multă grijă, pentru a vorbi rapid cu cheltuieli minime) de la „telefonul fix”, cu monede. Așa am stabilit întâlnirea. Așa am ajuns în Praga, unde trei zile am stat și tot trei zile a plouat, dar a fost frumos.

„Life is life”... De multe ori am ascultat această melodie care ne-a însoţit în cele 28 zile de călătorie, o călătorie de neuitat a unor tineri studenţi la Facultatea de Medicină, într-o vreme când lucrurile stăteau altfel...