Au
trecut patru ani de când salariile medicilor şi ale celorlalţi lucrători din
sistemul medical au fost reduse ca efect al crizei economice europene. În
aceşti ani, guvernarea României a fost împărţită, aproape egal, de cele două
mari tabere politice adverse. Şi, cu toate acestea, la sfârşitul lui 2014,
românii continuă să aibă – oficial – medicii cel mai prost plătiţi din Uniunea
Europeană. „Viaţa medicală“ a susţinut în numeroase rânduri că această situaţie
nu este rezultatul unei politici de partid, ci, mult mai grav, al unei
mentalităţi general răspândite în rândul guvernanţilor români. Indiferent de
culoarea lor politică ori de apartenenţa la ministerul sănătăţii, ministerul de
finanţe, cabinetul premierului sau cel al preşedintelui României, guvernanţii
nu au găsit niciodată suficiente resurse raţionale sau afective pentru a
soluţiona această criză.
Nu
banii stau în centrul practicii medicale, dar lipsa lor generează grave
situaţii de patologie socială. Nivelul redus al salariilor medicilor, fie ei
lucrători într-un spital public sau într-unul privat, îi expune unor nedorite
ispite. Păcatul originar al plăţilor informale din spitale nu este presupusa
imoralitate a breslei medicale, ci mizeria veniturilor lor legale. Banca
Mondială recomandă ca salariul unui medic să fie, în medie, de trei ori mai
mare decât salariul mediu pe economie. În România, salariul mediu al unui medic
specialist este de doar 1,7 ori mai mare decât salariul mediu pe economie.
Intervalul rămas este umplut de fiecare medic, după personalitatea şi
scrupulele fiecăruia. De unii, cu o cinste şi o moralitate ireproşabile. Dar
suferă pentru asta. Medicina nu ar trebui să fie o practică monahală.
Mulţi
se adaptează realităţii şi acceptă recompense din partea pacienţilor sau
lucrează simultan şi într-o clinică de stat, şi într-una privată. Situaţia este
în defavoarea tuturor, medici ori pacienţi, pentru că un program zilnic
prelungit de consultaţii scade din atenţia necesară unui act medical de calitate
şi din timpul dedicat educaţiei medicale continue. În cazul acceptării plăţilor
informale ca recompensă, situaţie nereglementată suficient de limpede din punct
de vedere legal, medicul se vulnerabilizează în faţa unor potenţiale acuzaţii.
Doar o minoritate alege să condiţioneze actul medical, situaţie în care nu
există circumstanţe atenuante. Un asemenea medic trebuie să fie, de facto,
excomunicat automat din breasla medicală, iar organele de ordine sunt
îndreptăţite să-l pedepsească.
Fiecare
dintre situaţiile de mai sus, în care medicii sunt obligaţi de guvernanţi să
funcţioneze, sunt anormale. În plus, inechitatea veniturilor din sistemul
medical este imensă: medicii români cel mai bine plătiţi câştigă de 60 de ori
mai mult decât un medic rezident debutant, situaţie nemaiîntâlnită în Europa.
Pentru
rezidenţi, banii nici măcar nu sunt principala problemă. Mecanismul educaţional
din timpul rezidenţiatului este adeseori viciat: numărul de manevre prevăzut în
carnetul de rezident nu este întotdeauna efectuat, accesul satisfăcător la
operaţii sau situaţii clinice nu se face pe criterii de competenţă, iar
dotările din cercetarea medicală nu oferă perspective de viitor. Lucrurile au
evoluat până acolo încât, astăzi, unul din cele mai importante criterii în
alegerea specialităţii la rezidenţiat este uşurinţa cu care se poate emigra din
România. S-a ajuns la situaţii de neconceput în urmă cu un deceniu, ca
psihiatria sau ATI-ul să fie mai dorite decât chirurgia sau urologia.
Pentru
rezolvarea acestei situaţii, este necesar ca guvernanţii să promoveze
următoarele măsuri, în această ordine:
1.
Creşterea veniturilor tuturor medicilor până la cel puţin dublu faţă de
salariul mediu pe economie.
2.
Clarificarea statutului legislativ al recompenselor pe care pacienţii le pot
oferi medicilor.
3.
Clarificarea limitelor dintre practica medicală în regim public şi cea în regim
privat.
4.
Regândirea sistemului de rezidenţiat.
5.
Penalizarea severă a medicilor care condiţionează actul medical şi suspendarea
liderilor organizaţiilor profesionale care au probleme în justiţie, până la
soluţionarea acestora. Ei sunt cei care dăunează cel mai mult credibilităţii
breslei medicale în România şi relaţiei de încredere dintre medic şi pacienţii
săi.
În
ultimii patru ani, guvernanţii României, de orice culoare politică au fost ei,
au eşuat în a aplica aceste măsuri. Acţiuni precum acordarea unei burse
rezidenţilor sau suplimentarea salariilor cu 23 de euro sunt meschinării
paliative. În schimb, guvernanţii deplâng pe toate vocile plecarea medicilor
din ţară. Politica statului român faţă de medicii săi este ipocrită. Medicii
români doresc să profeseze în România, alături de familiile lor, în limba în
care visează şi sub îndrumarea profesorilor pe care-i respectă.
În ultimii ani, ceva s-a schimbat totuşi în
România: generaţia celor sub 40 de ani şi-a făcut auzită vocea. În stradă, prin
proteste care au durat săptămâni întregi. La urne, printr-o prezenţă la vot
care a răsturnat orice calcule. Medicii tineri fac şi ei parte din această
generaţie. Deocamdată, vocea lor nu a atins masa critică. Dar când o va atinge,
acea zi nu va semăna cu una de Crăciun.
Consiliul
editorial