Anul trecut, în
august, la Institutul internaţional de cercetări asupra orezului din Filipine,
un grup de activişti a vandalizat culturile experimentale de aşa-numitul „orez
auriu“, modificat genetic pentru a sintetiza cât mai mult beta-caroten, un
precursor al vitaminei A. Unii dintre făptaşi au fost chiar sprijiniţi de agenţia
guvernului suedez pentru dezvoltare şi cooperare internaţională, prin finanţarea
grupării radicale filipineze MASIPAG.
Pentru
cei săraci, a căror dietă constă în mare parte din orez (un aliment bogat în
carbohidraţi, dar sărac în vitamine), soiurile „biofortificate“ sunt foarte
valoroase. În ţările în curs de dezvoltare, între 200 şi 300 de milioane de preşcolari
sunt la risc de carenţă în vitamina A, care compromite sistemul imunitar,
crescând susceptibilitatea la boli ca rujeola sau diareea acută. Deficitul de
vitamină A este cauza pentru care aproximativ 500.000 de copii îşi pierd anual
vederea; în jur de 70% din aceştia mor în următorul an.
În
septembrie, un grup de oameni de ştiinţă eminenţi a făcut apel la comunitatea ştiinţifică
„pentru a se alia şi a se opune ferm violentelor distrugeri ale unor
experimente necesare progresului, cum ar fi orezul auriu, cu potenţialul de a
salva milioane de vieţi“ de la „suferinţă inutilă şi moarte“. Însă acest apel
înflăcărat nu abordează problema fundamentală: părerea nefondată că există o
diferenţă semnificativă între „organismele modificate genetic“ (OMG) şi
corespondentele lor tradiţionale.
Realitatea
este că OMG şi derivatele acestora nu formează o „categorie“ de produse
alimentare. Nu sunt nici mai puţin sigure, nici mai puţin „naturale“ decât alte
alimente obişnuite. Implementarea sugestiei unei etichetări distincte a
alimentelor derivate din OMG ar confirma, astfel, existenţa unei diferenţe
semnificative, când, de fapt, aceasta este inexistentă – un aspect cu care până
şi organismele de reglementare au fost de acord. De mii de ani, oamenii au iniţiat
„modificări genetice“ prin selecţie şi hibridizare. Crescătorii folosesc în mod
curent radiaţiile sau mutagenii chimici asupra seminţelor pentru a modifica
ADN-ul unei plante şi a obţine caracteristici noi. 50 de ani de hibridizări
încrucişate de anvergură, care presupun deplasarea genelor de la o specie la
alta sau de la un gen la altul, au dat naştere unor plante printre care varietăţi
obişnuite de porumb, ovăz, dovleac, grâu, coacăze negre, roşii şi cartofi –
care nu există şi nici nu ar putea exista în natură. Într-adevăr, cu excepţia
fructelor de pădure, a vânatului sălbatic, a ciupercilor sălbatice şi a peştilor
şi crustaceelor, practic orice este inclus în dieta locuitorilor din America de
Nord şi Europa a fost, într-un fel sau altul, îmbunătăţit genetic.
În
pofida lipsei de dovezi ştiinţifice care să justifice scepticismul privind
recoltele obţinute prin inginerie genetică (nu s-au înregistrat cazuri de
prejudicii aduse oamenilor sau de distrugere a ecosistemelor), acestea au fost
alimentele supuse celei mai riguroase verificări din istoria omenirii. Presupunerea
că „produs genetic“ sau „modificat genetic“ este o etichetă corectă (şi
periculoasă) a dus nu numai la vandalizarea culturilor experimentale, ci şi la
distrugerea laboratoarelor şi atacarea cercetătorilor.
În
plus, clasificarea ca OMG a încurajat unele abordări neştiinţifice în
reglementare, fără legătură cu nivelul real de risc, şi care, respingând
tehnicile moderne de inginerie genetică moleculară, împiedică inovaţiile
agricole care ar putea reduce presiunea asupra mediului natural şi creşte
securitatea alimentară la nivel global. Chiar şi atunci când studiu după studiu
– atât evaluări oficiale ale riscurilor implicate, cât şi observaţii din „lumea
reală“ – au confirmat siguranţa tehnologiei, restricţiile impuse OMG au
continuat să se înmulţească.
Această
tendinţă face ca testarea şi dezvoltarea unui mare număr de recolte cu potenţial
comercial şi umanitar să fie nepractice din punct de vedere economic. Cu toate
cercetările de laborator realizate de la inventarea tehnicilor moderne de
inginerie genetică la începutul anilor ’70 încoace, comercializarea produselor
a stagnat.
Atenţia nesolicitată
din partea organismelor de reglementare stigmatizează inevitabil orice produs
sau tehnologie. Discuţiile interminabile despre „coexistenţa“ organismelor
modificate genetic şi a celor „tradiţionale“ a întărit stigmatul, determinându-i
pe activişti să intenteze diverse acţiuni – frivole, dar cauzatoare de
prejudicii. De exemplu, în cazul a cel puţin patru procese intentate
organismelor de reglementare din Statele Unite, judecătorii au decis, în primă
instanţă, că acestea nu respectaseră cerinţele procedurale din legea privind
politica naţională de mediu a SUA. Iar comercializarea ca „naturale“ a
produselor cu ingrediente modificate genetic a generat procese având ca obiect
etichetarea falsă.
Tratarea
discriminatorie a OMG provoacă daune de proporţii. În multe locuri, amplasarea
culturilor experimentale trebuie să fie, în prezent, comunicată, chiar şi cu
coordonatele GPS – o practică facilitând vandalismul. (Activiştii distrug
adesea, din neatenţie, şi culturile tradiţionale, din cauză că acestea sunt
greu de deosebit de soiurile modificate genetic.)
În
1936, Max Planck, laureat al Premiului Nobel, observa că sunt rare cazurile în
care inovaţiile ştiinţifice sunt validate ca rezultat al schimbării de opinie a
oponenţilor lor; în schimb, oponenţii inovaţiei se sting treptat, următoarea
generaţie fiind cea care acceptă descoperirea. Aşa s-a întâmplat în cazul
vaccinurilor sau în cel al recunoaşterii faptului că ADN este chintesenţa
eredităţii şi aşa se va întâmpla, până la urmă, şi cu ingineria genetică. Din
nefericire, între timp, mulţi oameni vor suferi inutil. Aşa cum au scris
economistul în agricultură David Zilberman şi colegii acestuia, de la
Universitatea California, beneficiile pierdute sunt „imposibil de reobţinut,
atât pentru că recoltele anterioare au fost mai slabe decât dacă s-ar fi
implementat tehnologia, cât şi pentru că creşterea randamentului este un proces
cumulativ, al cărui debut a fost întârziat“.
Cât
timp activiştii şi organismele de reglementare din ziua de astăzi rămân convinşi
că OMG reprezintă o categorie de cercetare şi produse aparte, periculoasă,
ingineria genetică nu va reuşi să îşi atingă adevăratul potenţial. Este o veste
proastă pentru milioanele de săraci cărora ingineria genetică aplicată în
agricultură, medicină şi ştiinţe de mediu le-ar putea oferi un viitor mai sănătos,
mai sigur.
© Project Syndicate, 2014. www.project-syndicate.org
Traducere din limba
engleză de Sorana Graziella Cornea
|
 Henry I. Miller, membru al Catedrei de
filozofie ştiinţifică şi politici publice de la Hoover Institution (Stanford,
California), a fost directorul fondator al Departamentului de biotehnologie din
cadrul FDA (Administraţia Alimentelor şi Medicamentelor din SUA).
|
