Am certitudinea că experienţa mă va ajuta, pe viitor, să fiu un medic mai bun. Cred cu tărie că fiecare rezident ar trebui să experimenteze măcar un stagiu de șase luni într-o altă ţară.

Raluca Ivan este absolventă a Universităţii de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, București, iar în prezent este medic rezident Neurologie la Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila” din București. 

Prima dată am aplicat pentru un stagiu în afara ţării în august 2022, când am fost acceptată să efectuez șase luni de Neurologie ca FFI (faisant fonction d^,interne) la Spitalul Nord Franche Compté din Belfort. Este un spital non-universitar ce deservește o populaţie regională de aproximativ 350.000 de locuitori. În Franţa este definit drept un spital de dimensiune medie. Mi-am dorit să efectuez un semestru în această ţară pentru a experimenta viaţa medicală într-un alt sistem și pentru a ieși din sfera de confort profesional și personal.

        Primul obstacol pe care l-am întâlnit a fost găsirea unei locuinţe. Acest lucru poate reprezenta o problemă dificilă dacă spitalul ales nu oferă internat. Din fericire, majoritatea unităţilor sanitare sunt structurate astfel încât să faciliteze viaţa noilor rezidenţi, cu locuri de cazare, dar și cu oameni dedicaţi, care să îi ghideze în începerea unei vieţi într-un sistem public diferit.

Depășirea barierei lingvistice necesită timp

Faptul că nu am fost plecată cu programul Erasmus în timpul facultăţii a făcut experienţa din Franţa, pe de o parte, mai captivantă, însă, pe de alta, mai dificilă, ca urmare a barierei lingvistice. Pentru a putea deveni un rezident funcţional și independent din acest punct de vedere este nevoie ca minimum două luni medicii din jur să aibă răbdare să îţi explice unde greșești și ce trebuie să îmbunătăţești. Am fost plăcut surprinsă să găsesc această atitudine în spitalul în care am lucrat. Acolo, pe lângă responsabilitatea mult mai mare atribuită fiecărui rezident, comparativ cu sistemul românesc, există o doză foarte mare de respect și de răbdare ale medicilor cu experienţă faţă de noi, cei aflaţi la început de drum.

Pe de altă parte, o astfel de experienţă aduce cu sine un schimb cultural foarte important. Am avut ocazia să cunosc colegi rezidenţi din Madagascar, Tunisia, Burkina Faso, Maroc sau Cambodgia. Am fost plăcut surprinsă să văd că, deși veneam din ţări diferite, cu culturi diferite, reușeam să avem o colaborare frumoasă, pacientul fiind întotdeauna nucleul oricărei echipe.

Un aspect pe care mulţi îl consideră un obstacol atunci când vine vorba de viaţa medicală din Franţa este acela că programul de lucru începe, în general, la ora 08:00 și se termină la ora 18:00, cu o pauză de masă de aproximativ o oră. Însă pentru mine, acest program nu a reprezentat un punct negativ, din contră. Am simţit că îmi permite să îmi adaptez ritmul la volumul de muncă destul de mare, fără să mă simt copleșită pe parcursul unei zile.

Bineînţeles, în funcţie de specialitatea aleasă, uneori programul se poate prelungi sau scurta. Însă, în principiu, ideea este de a-ţi oferi condiţiile necesare pentru a îndeplini un act medical de calitate.

Întâlniri cu folos

Ca rezident în Neurologie, am putut descoperi avantajele unui personal medical auxiliar specializat pe probleme de limbaj, de deglutiţie, de mobilitate, cât și adevăratul sens al cuvântului „pluridisciplinar’’. Am putut participa la întruniri medicale intraspitalicești unde se discutau dosarele  complexe. Astfel, am reușit să fac parte dintr-o reţea vastă de medici specializaţi în diferite ramuri ale Neurologiei. Aceste întruniri m-au ajutat nu numai să înţeleg importanţa colaborării colegiale, ci și să capăt noi cunoștinţe medicale. Mi-a permis, în același timp, să dezvolt o anumită lejeritate în discutarea unui dosar medical în limba franceză.

Un alt aspect de care am fost plăcut surprinsă este remuneraţia. Deși salariile noastre în calitate de FFI nu sunt atât de mari comparativ cu salariile medii din Franţa, am reușit să profit de timpul liber și să descopăr locuri și experienţe noi. La salariul de bază se mai adaugă, bineînţeles, gărzile. Acestea sunt foarte bine plătite, proporţional cu efortul, și ne dau dreptul la o zi de odihnă extrem de necesară și, din păcate, absentă în spitalele din România.

La toate acestea se adaugă și faptul că spitalul ne asigură masa de prânz. Iar în anumite cazuri, așa cum deja am menţionat, și cazarea. Astfel, în timpul liber avem posibilitatea să descoperim bucătăria franceză și locurile care merită vizitate fără a avea presiunea unui buget atât de limitat.

Climat complet nou

Întrucât Franţa oferă o multitudine de posibilităţi în ceea ce privește posturile de FFI, al doilea stagiu pentru care am aplicat a fost la Spitalul Universitar „Pierre Zobda Quitman” din Martinica. Aceasta este o insulă situată în partea estică a Caraibelor, care face parte din Antilele Franceze. Fiind cel de-al doilea stagiu și stăpânind mult mai bine limba franceză, am decis să aplic într-un spital universitar. Acolo, ritmul de lucru este mai alert, iar gărzile mai dificile. Am beneficiat, însă, și de un program disciplinar dedicat rezidenţilor, mai exact, cu prezentări și cursuri săptămânale.

Pe lângă distanţa faţă de casă  mult mai mare, comparativ cu primul stagiu, am avut ocazia să experimentez o viaţă diferită, într-o climă complet nouă, într-un decor pe care nu numai că nu mă așteptam să îl vizitez vreodată, însă care a devenit rapid cotidianul.

„Ei” versus „noi”

Am fost plăcut surprinsă să văd că, indiferent dacă eram într-un spital de dimensiuni mai mici sau într-un spital universitar din Caraibe, am avut în permanenţă acces la imagistică de tip IRM în urgenţă, la investigaţii electrofiziologice precum EEG, ENMG, dar și la tratamente de neuroradiologie intervenţională, de tipul trombectomiei în urgenţă sau a embolizării anevrismelor prin metoda coiling endovascular. Procedura acordă o șansă în plus oricărei persoane care a suferit un accident vascular cerebral și care întrunește criteriile necesare acestui tip de intervenţie.

Cu toate că și în România radiologia avansează cu pași repezi, consider că încă nu reușim să acordăm aceeași șansă pacienţilor noștri, în principal din cauza lipsei posturilor și a medicilor specializaţi în această tehnică.

Spitalul Militar Central, singurul unde am profesat ca rezident în România și deci singurul despre care îmi pot exprima opinia, face progrese în ceea ce privește disponibilitatea examenelor paraclinice în neurologie. Iar tehnicile de diagnostic și tratament se apropie de ceea ce se practică în străinătate. Încă mai este nevoie de multă muncă, de oameni dedicaţi și de investiţii în infrastructura medicală pentru a putea vorbi de aceleași standarde pentru pacienţii români.

Lecţii învăţate

Pentru mine aceste două stagii au fost extrem de benefice și mi-au permis o dezvoltare profesională și personală. Am învăţat importanţa lucrului în echipă. Importanţa de a cere ajutor atunci când ești depășit de un caz, dar și modul în care acest ajutor trebuie oferit atunci când este cerut, cu ideea principală de prioritizare a pacientului.

Am reușit să devin un rezident independent în limba franceză, fiind capabilă să prezint un caz, să explic o patologie unei familii, și cred că toate aceste lecţii vor contribui la formarea mea ca medic mai bun și complet. Fiind convinsă că încă mai am foarte multe de învăţat, nu pot exclude posibilitatea unui nou stagiu în altă ţară.

În lumina acestui an petrecut în străinătate, cred cu tărie că fiecare rezident ar trebui încurajat să plece măcar pentru o perioadă de șase luni, pentru a putea avea un termen de comparaţie și pentru a putea găsi noi idei pe care ulterior, în funcţie de proiectul fiecăruia de viitor, să le aplice înapoi în ţară.