Sunt
medic specialist medicină internă şi, în calitatea de rezident anul 2 în cea
de-a doua specialitate – diabet, nutriţie şi boli metabolice, am avut norocul să
urmez un stagiu de două săptămâni într-un loc special, privilegiu pentru care
trebuie să le mulţumesc celor care mi-au înlesnit vizita de lucru la Centrul
Medical de Evaluare şi Recuperare pentru Copii şi Tineri „Cristian Şerban“ din
Buziaş. Am dorit să muncesc acolo din pur interes medical şi am primit cu
bucurie încuviinţarea de a lua parte, zi de zi, oră cu oră, la întreaga
activitate desfăşurată de medici, asistenţi, educatori, specialişti în recuperare
etc., cu dorinţa de a dobândi cât mai multe cunoştinţe, mai ales practice.
Emoţia
şi o oarecare teamă – de a merge într-un loc necunoscut – au fost repede depăşite,
deoarece bunăvoinţa şi ospitalitatea oamenilor întâlniţi la Buziaş au fost fără
margini, toţi fiind dornici să-mi răspundă la multele mele întrebări, cu
competenţa pe care le-o mai cunoscusem şi cu ocazia unor simpozioane organizate
acolo.
Din
prima până în ultima zi în care am „degustat“ activitatea Centrului, m-am
gândit cum să-l definesc şi am ajuns la concluzia că această instituţie medicală
este, întâi de toate, un spital cu un înalt nivel, nu doar de competenţă, ci şi
de devotament, cu iz de staţiune, căci, chiar dacă Buziaşul nu mai este ce a
fost din acest punct de vedere, vara mai ales, tot staţiune balneară rămâne.
Mulţi pacienţi îl consideră a doua casă, un loc de adunare şi de convieţuire,
pentru două săptămâni, pentru suferinzi de aceeaşi suferinţă. În concluzie, un
loc minunat de îngrijire a sănătăţii, în care sunt trataţi şi instruiţi medical
copii cu diabet zaharat tip 1 şi cu hemofilie.
La
început, fiindcă nu aveam suficientă experienţă, am fost derutată de variaţiile
mari ale glicemiei, mai ales în primele zile după internare, de dozele de
insulină, pentru mine surprinzător de mici sau de mari, de influenţa rapidă a
glucidelor, în raport cu cantitatea şi cu felul lor, asupra glicemiei. Bunăvoinţa
şi răbdarea medicilor şi a dlui prof. dr. Viorel Şerban m-au făcut să înţeleg
multe dintre „curiozităţile“ diabetului insulinodependent, iar la sfârşitul
stagiului să-i dau dreptate dsale, în sensul că, după o astfel de vizită, simţi
că „parcă nu-ţi mai este atât de frică de copilul cu diabet de tip 1“.
În
acest spital foarte special, copiii sunt atent monitorizaţi, li se determină
patru-şase glicemii zilnic, le sunt predate nouă lecţii teoretice, pe înţelesul
tuturor, pacienţi şi părinţi, împărţiţi în începători şi avansaţi, li se răspunde
la întrebările puse, se organizează activităţi de educaţie medicală şi fizice
(tenis, înot în piscină, fotbal, badminton etc.). Da, poate nu este de crezut,
toate au loc la Buziaş! Şi asta în condiţiile în care o clădire – cea mai
importantă, de fapt – se află în refacere, după incendiul suferit. Cu ajutorul
lui Dumnezeu, prin dărnicia oamenilor şi cu munca fără limite a multora, şi
aceasta parte va redeveni funcţională, începând din luna octombrie. Atunci,
Paradisul va fi iar întreg.
Sunt
convinsă că toţi cei ce lucrează acolo, în Centrul „Cristian Şerban“ din Buziaş,
nu duc lipsă nici de muncă, nici de recunoştinţă, şi totuşi, eu, ca una care a
fost aici, recomand pacienţilor cu diabet de tip 1, copii şi tineri cu vârsta
până în 35 de ani, să-i treacă pragul, căci nu vor avea decât de câştigat. Ba
chiar şi medicilor interesaţi de această afecţiune.
Cu
toate că aici sunt internaţi copii şi tineri, cărora li se administrează sau
care îşi injectează singuri insulina de patru ori pe zi, parcă nu există boală.
Am perceput situaţia ca un alt mod de viaţă – cu griji, este adevărat, dar şi
cu veselie, activităţi specifice vârstei şi nici vorbă de acel mediu de spital,
perceput adesea ca ostil.
Jos
pălăria în faţa celor care au construit acest loc minunat, după o idee absolut
originală, cel puţin pentru ţara noastră, şi extraordinar de utilă. Şi plecăciuni
în faţa echipei de la Buziaş. Dacă nu mă credeţi sau gândiţi că exagerez,
întrebaţi-i pe cei ce merg cu atâta interes şi plăcere la acest spital-minune.
Ei vă vor spune, poate, mai multe decât am putut eu să văd şi să înţeleg.
