Biblioteca din pod
André Gide a jucat un rol
spiritual însemnat pe lângă generaţia de scriitori tineri de după Primul Război
Mondial şi a dat tonul unei anumite literaturi. Atracţia pe care a exercitat-o
asupra adolescenţilor din ţara noastră care ieşeau din cel de-al Doilea Război
Mondial pentru a intra într-un altul, dictatura comunistă, s-a datorat ecranizării,
difuzată înainte de punerea lacătelor pe producţiile occidentale, a
nuvelei-capodoperă: „Simfonia pastorală“. Volumaşul care o conţine a dormit în
biblioteca din pod până de curând, când, din dorinţa de a vă face să resimţiţi
emoţia lecturii, am scuturat-o de praf pentru prezentare. De-a lungul anilor
care s-au scurs, entuziasmul iniţial pentru autorul ei a suferit creşteri şi scăderi.
De ce? Pentru că am aflat că André Gide s-a lăsat amăgit, ca mulţi intelectuali
idealişti francezi, de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, în aşa măsură încât
a vizitat Moscova, după ce proletarii dărâmaseră regimul ţarist. S-a întors de
acolo dezamăgit de ceea ce văzuse şi prietenul său, Jacques de Lacretelle, redă
indignarea sa atunci când muncitorii comunişti i-au reproşat că nu îi face pe
ei eroii romanelor sale. Totuşi, măiestria de a crea un gen epic intermediar,
acela de miniroman, materializat în nuvelele sale „Simfonia pastorală“ şi
„Isabelle“ au prevalat asupra radicalismului său ideologic. În acestea, deşi dă
cititorului impresia de prea puţin, dezvoltă arta în concizie, care nu este
acelaşi lucru cu precizia, într-o monumentalitate de dimensiuni reduse şi îl
face pe cititor să înţeleagă, dacă este inteligent şi să-şi închipuie, dacă are
imaginaţie. Acest mare scriitor s-a definit clasic pentru că spune mai mult decât
exprimă şi un romantic pentru că nu exprimă mai mult decât are de spus.
În nuvela de proporţiiLa symphonie pastorale, un cătun
pierdut la poalele Alpilor cunoaşte un eveniment deosebit: o bătrână moare în
coliba sa, lăsând în urmă o adolescentă oarbă din naştere care este adusă de
pastorul satului, în ciuda opoziţiei soţiei sale, excedată de gospodărie şi de
creşterea celor trei copii. Situaţia pare fără speranţă deoarece fata, crescută
în întunericul colibei bătrânei sale mătuşi surde, nu avea un comportament
superior unui animal. Dar cu răbdare şi mult timp dedicat, pastorul, îndrumat
de prietenul său, doctorul Martins, reuşeşte să aducă în spaţiul gol al conştiinţei
întunecate a oarbei şi apoi să o facă să înţeleagă sentimentele ce animă
sufletul omenesc. Mai mult, reuşeşte să deştepte în mintea ei imagini,
prilejuite de audierea, la un concert simfonic, a Simfoniei a VI-a „Pastorala“
de Beethoven. Modul în care se întâmplă aceasta este relatat de pastor în
jurnalul său, care notează întrebarea Gertrudei, în extaz: „Este într-adevăr
ceea ce vedeţi aşa de frumos? – Aşa de frumos ca ce, draga mea? – Ca scena: la
marginea pârâului“. După concertul simfonic, André Gide scrie un pasaj în care
pune în cuvintele pastorului propriile sale păreri privitoare la corespondenţele
dintre sunete şi imagini. Astfel, compară sonorităţile trombonului şi cornului
cu nuanţele de portocaliu şi roşu, cele ale viorii şi violonului cu galben şi
verde, iar cele ale flautului, clarinetului şi fagotului cu albastru şi violet.
Scriitorul descrie un tablou impresionist cu
Alpii în fundal, pe care oarba şi-l poate imagina, stabilind imagini
corespondente între clopoţeii turmelor şi cântecul păsărilor. Iubirea vinovată
a pastorului faţă de protejata sa nu poate avea un final fericit. După ce-l îndepărtează
pe fiul său Jacques, şi el îndrăgostit de Gertrude, aceasta nerămânând
insensibilă la atracţia lui, pastorul este lovit de moartea, după o încercare
de sinucidere, a aceleia care, după recăpătarea vederii, recunoscuse un bătrân
păcătos în cel a cărui voce îi crease în închipuire o lume 
frumoasă.
În afară de Amélie, soţia pastorului, şi
fiul său Jacques, un personaj de primă importanţă este doctorul Martins.
Acesta, un medic de ţară, dar care se menţine la curent cu reviste medicale
europene de dată recentă, trasează direcţiile care ar trebui urmate în trezirea
conştiinţei fetei oarbe, aşa cum reies din jurnalul de caz ţinut de un medic
englez. Acesta a educat un copil orb şi surd începând cu folosirea simţurilor
tactile şi gustative, obţinând rezultate îmbucurătoare. Tot doctorul Martins,
cu un profesionalism neaşteptat la un medic practicând în satele izolate de
munte, diagnostichează cecitatea Gertrudei ca fiind operabilă şi o însoţeşte pe
aceasta într-o clinică de specialitate.
Nuvela
„Simfonia pastorală“ este o ficţiune metapsihologică, o baladă a emoţiilor
puternice, clocotitoare, irezistibile, nestinse care îşi fac drum din întunericul
nefiinţei sufleteşti. 
